Suflul mortii

suflul mortii

Unele vesti sunt atat de neasteptate incat pe moment ramai perplex si ti se pare ca nu iti mai poti reveni din uimire decat revurgand la una din expresiile cele mai fruste sau la una din frazele cele mai uzitate.

Spre exemplu, atunci cand tanarul Calvetti, secretarul prietenului meu Bernabo, mi-a anuntat moartea subita a tatalui lui Massari, la care Bernabo si cu mine luaseram masa putin inainte, m-am pomenit spunand:

— Vai, ce e viata ! E de ajuns un suflu ca sa o spulbere !… si mi-am apropiat degetul mare de aratator sufland asupre lor, ca si cum i-as fi dat drumul sa zboare unui fulg pe care il tineam intre acele doua degete.

La suflul acela l-am vazut pe tanarul Calvetti intunecandu-se la fata, frangandu-se apoi de mijloc si ducandu-si o mana la piept, ca atunci cand simti inauntru, si nu stii unde, un rau nedefinit; insa nu i-am dat atentie, parandu-mi-se absurd sa admit ca indispozitia aceea ar fi putut avea vreo legatura cu fraza stupida pe care o pronuntasem si cu gestul ridicol prin care  – socotind ca nu era de ajuns –  dorisem, de asemenea, s-o intovarasesc; m-am gandit la vreun junghi ori la vreo intepatura pe care o simtise, poate, la ficat sau la rinichi ori prin intestine, trecatoare si oricum lipsita de gravitate.

Numai ca, inainte de a se insera, m-am pomenit in casa cu Bernabo, de-a dreptul consternat:

— Stii c-a murit Calvetti ?

— A murit ?!

— Subit, azi dupa-masa.

— Dar dupa-amiaza era aici, la mine ! Stai putin, cat putea sa fie ceasul ? Sa tot fi fost trei.

— Iar la trei si jumatate a murit !

— Jumatate de ora mai tarziu ?

— Jumatate de ora mai tarziu.

L-am privit chioras, de parca, prin confirmarea aceea, urmarea sa stabileasca o legatura  (dar care ?) intre vizita la mine si moartea neasteptata a sarmanului tanar.Am simtit cum ma cuprinde furia, fapt care m-a facut sa resping neintarziat legatura aceea, fie ea chiar intamplatoare, ca pe banuiala unei remuscari pe care mi-as fi putut-o reprosa; si sa-i gasesc mortii aceleia o pricina straina de vizita. I-am vorbit lui Bernabo despre indispozitia subita pe care tanarul o acuzase cand inca mai era la mine.

— Ce spui ? O indispozitie ?

— Ce e viata ! E de ajuns un suflu ca s-o spulbere !

Iata,  repetam mecanic fraza, in vreme ce, pe neasteptate, degetul mare si aratatorul mainii mele drepte se apropiasera singure, iar mana, mana mise ridica acum de la sine – nu era inchipuire – pana in dreptul buzelor. Jur ca am procedat astfel nu atat din dorinta constienta de a avea o confirmare a banuielii, cat, mai curand, spre a ma amuza eu insumi de o gluma pe care numai asa, intr-ascuns, pentru a nu parea ridicol, o puteam face: pomenindu-ma cu acele doua degete in dreptul gurii, am suflat asupra lor, usor de tot…

Angoasa

Bernabo avea chipul ravasit din pricina mortii acelui tanar secretar al sau de care era foarte legat. De multe ori, dupa ce alergase sau doar grabise putin pasul  – corpolent cum era, rosu in obraji si aproape fara gat -, ma trezeam cu el dinainte gafaind si tinandu-s cu mana de piept spre a-si potoli inima si a-si trage sufletul. Acum, vazand facand acelasi gest si auzindu-l spunand ca simtea ca se sufoca si ca mintea si vederea ii erau parca invaluite intr-o bezna ciudata, ce trebuia oare sa cred, pentru Dumnezeu ?

Pe moment, desi cu totul pierit si tulburat, m-am repezit sa-i vin in ajutor bietului prieten prabusit pe spate intr-un fotoliu, horcaind. Insa m-am pomenit respins cu furie; atunci n-am inteles chiar nimic; m-am simtit ca paralizat, prada unei apatii pline de uimire, privindu-l cum se zbate pe fotoliul acela de catifea rosie, care mi s-a parut tot numai sange; cum se zbate, nu ca un om, ci asemenea unui animal ranit, respirand greu si facandu-se tot mai vanat, aproape negru. Incerca sa se sprijine cu un picior pe covor, poate spre a se ridica singur, insa efortul acela il extenua; ca intr-un cosmar, vedeam covorul alunecand sub el, strangandu-se gramada.

Pe celalalt picior, indoit pe bratul fotoliului, pantalonul ridicat lasa se vada jartiera de matase de culoare verde-pal cu dungulite roz. Va rog sa-mi intelegeti atitudinea: toata tulburarea mea se spulberase parca, risipindu-se in tot locul, astfel incat putuse sa-mi dispara cu usurinta din minte, convertindu-se  – daca-mi roteam ochii – fie in lehamitea pe care-o incercam dintotdeauna fata de tablourile mele urate de pe pereti, fie chiar in curiozitatea care imi retinea privirea  – poftim ! – asupra culorii si dungulitelor jartierei aceleia.

Deodata mi-am revenit, inspaimantat de a-mi fi putut pierde mintile pana-ntr-atat, intr-un asemenea moment, si-am tipat la servitorul meu sa zboare si sa opreasca o trasura in fata portii, iar apoi sa ma ajute sa transport muribundul pana la un spital sau acasa.

Am preferat acasa, pentru ca era mai aproape. Nu locuia singur; statea impreuna cu o sora mai mare, nu stiu daca vaduva ori fata batrana, insuportabila din pricina rigorii exagerate cu care ii purta de grija. Inspaimantata, saracuta, cu mainile in aer:

— O, Doamne, ce s-a intamplat ? Cum s-a intamplat ? Si nu voia sa se dea la o parte  – sa turbezi ! –  pana nu va fi aflat de la mine ce se intamplase, numai de la mine si chiar in clipa aceea, cand eu eram la capatul puterilor dupa toate scarile pe care le urcasem de-a-ndaratelea, cu povara uriasa a acelui corp lesinat pe brate.

— Patul ! Patul !

Parca nu mai stia nici ea unde era patul, la care mi se parea ca nu mai ajungeam. lasandu-l jos, horcaind (dar horcaiam si eu), m-am rezemat cu spatele, sfarsit, de un perete si, daca nu se grabeau sa ma aseze pe un scaun, as fi cazut gramada pe podea. Cu capul atarnand intr-o parte, am reusit totusi sa-i spun servitorului:

— Un doctor ! Un doctor !

Insa m-am intristat pe data la gandul ca ramaneam singur cu sora, care, mai mult ca sigur, avea sa ma asalteze cu alte intrebari. M-a salvat tacerea care s-a asternut brusc in coltul dinspre pat, cand horcaitul nu s-a mai auzit. O clipa s-a parut ca intreaga lume pastra tacere pentru bietul Bernabo ramas acolo, pe patul acela, surd si nemiscat. imediat insa s-au auzit vaietele surorii. Eram distrus. Cum sa-mi inchipui  – nu zic sa cred – ca o asemenea enormitate era posibila ?

suflu

Gandurile mi se invalmaseau in cap. Iar in tulburarea care ma cuprinsese mi se parea atat de straniu ca nefericita aceea il striga acum pe fratele ei – mort fiind, trup teapan care nu mai ingaduia diminutive – pur si simplu Giulietto; nu Giulio, cum ii spusese intotdeauna ! Giulietto ! La un moment dat am sarit in picioare, ingrozit. Cadavrul, simtindu-se parca jignit de acel Giulietto ! Giulietto ! raspunsese printr-o bolboroseala oribila a stomacului. De data aceasta a fost randul meu s-o tin pe sora, care ar fi cazut pe spate, lesinatade groaza; a lesinat insa in bratele mele; si atunci  – prins cum eram intr sora lesinata si cadavrul acela din pat, fara sa  stiu ce sa mai fac si ce sa mai cred  – m-am simtit tarat de un vartej de nebunie si-am inceput s-o zgaltai pe nefericita aceea, ca sa termine cu lesinul ei care era de acum prea mult. Atata ca, venindu-si in fire, ea n-a vrut sa mai creada ca frate-sau murise.

— Ati auzit ? N-are cum sa fie mort ! Nu poate fi mort !

A trebuit sa vina doctorul sa i-o confirme si s-o asigure ca bolboroseala aceea nu fusese nimic, ceva gaze ori nu-stiu-ce altceva, pe care toti mortii obisnuiesc sa le produca. Atunci ea, care era gingasa si tinea la acest lucru, a facut o mutra chinuita, punandu-si mainile la ochi, de parca doctorul iispusese ca, la randul ei, moarta, ar fi facut acelasi lucru.

Doctorul cu pricina era unul din tinerii aceia plesuvi care isi poarta aproape cu o demnitate orgolioasa chelia lor precoce incojurata de o padure de carlionti negri, care, disparuti nu se stie de ce din crestet, se ingramadesc apoi jur imprejurul testei. Cu ochii lui de smalt, inzestrati cu niste lentile puternice, de miop, inalt, mai curand gras insa vanjos, doua smocuri mici de par taiate sub nasul mic, buze groase, rosii si asa de bine conturate incat pareau pictate, el privea cu o atare mila dispretuitoare la ignoranta acelei surori nefericite si vorbea despre moarte cu atata dezinvoltura  – de parca, avand de-a face permanent cu ea, nici una din ipostazele sale nu putea sa-i para dubioasa ori necunoscuta – incat, pana la urma, nu mi-am putut retine un ranjet batjocoritor.

Inca in timp ce el vorbea, m-am zarit intamplator in oglinda dulapului, surprinzandu-mi o privire piezisa si rece care imediat mi s-a furisat inapoi in ochi, tarandu-se asemeni unui sarpe. Iar degetul mare si aratatorul dreptei mele se apasau, se presau atat de tare unul pe altul, incat parca nu mi le mai simteam din pricina durerii puternice provocate de apasarea reciproca.

Cand, la ranjetul acela al meu, doctorul s-a intors, m-am indreptat hotarat spre el si  – cu gura exprimand inca batjocura pe chipul de o paloare cadaverica  – i-am suierat:

— Poftim, si i-am aratat degetele, uite-asa ! Dumneavoastra care stiti atatea despre viata si despre moarte: suflati aici si vedeti daca reusiti sa ma ucideti !

S-a tras inapoi sa se uite mai bine la mine, socotind ca avea de-a face cu un nebun. Insa eu l-am infruntat din nou:

— E de ajuns un suflu, credeti-ma ! un suflu e de ajuns !

L-am lasat pe el si-am apucat-o de mana pe sora:

— Suflati dumneavoastra ! Uite asa ! si i-am dus mana la gura. Apropiati doua degete si suflati peste ele !

Sarmana, tremura toata, cu ochii holbati, ingrozita; in vreme ce doctorul, fara sa se mai gandeasca la faptul ca alaturi, pe pat, se afla un mort, radea in hohote, inveselit.

— Eu n-am sa mai incerc si cu voi; mi-ajunge unul, doi cu Calvetti, pe ziua de azi ! Insa trebuie sa fug de-aici, sa fug imediat, sa fug de-aici !

Si am fugit de-acolo, intr-adevar ca un nebun.

suflu - cadere

Indata ce m-am aflat in strada, nebunia s-a dezlantuit. Se facuse de-acum seara, iar strada era foarte aglomerata. Toate casele se iveau brusc din intuneric in lumina felinarelor care se aprindeau, si toti oamenii se grabeau sa-si fereasca faţa de fulgerele de lumina multicolora care o asaltau din toate partile  – felinare, reflexe de vitrine, firme luminoase  – intr-o talazuire bantuita de prevestiri sumbre. Si totusi nu: uite, acolo, dimpotriva, chipul unei femei radiind de bucurie, scaldat intr-o lumina rosie; dincolo, altul, al unui copil care râde, ridicat in brate de un batran dinaintea oglinzii unui oblon de pravalie pe care se scurge un jet neintrerupt de picaturi verzui. Imi faceam loc prin multime si  – cu cele doua degete in fata gurii –  suflam, suflam asupra tuturor chipurilor acelora fugare, fara s-aleg si fara sa ma uit inapoi spre a ma incredinta ca suflarile acelea ale mele produceau intr-adevar efectul probat pana acum de doua ori.

Daca il produceau, putea oare cineva sa mi-l atribuie mie ? Nu aveam dreptul sa tin cele doua degete in fata gurii si sa suflu peste ele pur si simplu pentru ca asa aveam chef ? Cine oare putea sa creada in mod serios ca o putere atat de extraordinara si de teribila mi-ar fi venit din cele doua degete si din suflul ce-abia le atingea ? Era ridicol sa admiti un atare lucru si puteai s-o iei numai ca pe o gluma nevinovata. Glumeam, asta-i !  Si tot sufland si sufland limba mi se facuse in gura ca o scoarta; o data ajuns la capatul strazii, mereu cu buzele tuguiate, aproape ca nu mai aveam suflu. Daca ceea ce experimentasem de doua ori era adevarat, atunci, Dumnezeule ! probabil ca omorasem, asa, glumind si iar glumind, mai bine de vreo mie de persoane. Imposibil sa nu se afla a doua zi, spre groaza intregului oras, despre mortile acelea neasteptate si misterioase.

Intr-adevar s-a aflat. In dimineata urmatoare toate ziarele au fost pline cu stiri despre ele. Orasul s-a trezit in cosmarul cumplit al unei epidemii fara leac, declansata fulgerator. Noua sute saisprezece morti intr-o singura moarte. La cimitir nu mai pridideau sa-i ingroape; nu mai pridideau sa-i adune pe toti din case. Medicii constatasera simptome identice la toti cei afectati: mai intai un rau nedefinit, apoi asfixia. Din autopsia cadavrelor nici un indiciu asupra bolii care provocase moartea aproape instantanee.

petrus_christus

Citind ziarele m-am simtit naucit, ca dupa o betie ingrozitoare: o invalmaseala de imagini confuze care ma asaltau, se loveau unele de altele, invartejindu-se inauntrul unui nor care ma invaluia ametitor; si o neliniste inexplicabila, un fior profund ce se ciocnea, se izbea inlauntrul meu de ceva care imi ramanea obscur si imobil si de care cugetul meu  – fascinat, insa infranandu-se, pe punctul de a se dezagrega –  refuza sa se apropie, il atingea si se departa imediat de el. Pur si simplu nu stiam ce voiam sa spun atunci cand, apasandu-mi fruntea cu o mana tremuranda, repetam: „Mi se pare ! Mi se pare !” Fapt este ca fraza aceea, desi atat de fara sir, m-a ajutat sa risipesc dintr-o data norul acela si  – pret de o clipa –  m-am simtit usurat, eliberat.

„Totul nu e decat o sminteala, m-am gandit, care mi-a intrat in cap din pricina gestului aceluia ridicol si pueril pe care l-am facut ieri, inainte ca dezastrul acestei epidemii cazute ca din senin peste oras sa se fi declansat. De multe ori, din astfel de coincidente pot sa ia nastere superstitiile cele mai prostesti si osesiile cele mai incredibile. De altfel, pentru a ma elibera complet, nu am decat sa astept cateva zile fara sa mai repet gestul cu pricina. Daca e molima, cum fara indoiala trebuie sa fie, acest cortegiu inspaimantator de decese are sa continue si nu va inceta la fel de brusc precum a inceput.

Zis si facut; am asteptat trei zile, cinci zile, o saptamana, doua saptamani: nici un caz nou nu a mai fost semnalat in ziare: epidemia contenise brusc.

Ei, dar nici asa, iertati-ma, nu puteam sa traiesc cu obsesia unei atare banuieli, c-as fi fost nebun; nebun de o nebunie care, marturisita, i-ar fi facut pe toti sa izbucneasca in ras; nu, nici pomeneala. Prin urmare, trebuia sa scap de o astfel de osesie cat mai curand. Dar cum ? Apucandu-ma iarasi sa suflu in degete ? Era vorba de vieti omenesti. In acelasi timp trebuia sa ma conving ca gestul meu era prin el insusi nevinovat, copilaresc, si ca, daca ceilalti mureau datorita lui, nu era vina mea. Dupa acea pauza de cinsprazece zile eram totusi dispus sa cred intr-o revenire spontana a epidemiei, intrucat, pana la urma, trebuia sa admit ca incredibil faptul ca moartea ar fi putut sa depinda de mine.

Si totusi exista ispita diabolica de a dobandi o atare certitudine (cu mult mai teribila decat banuiala c-as putea fi nebun), certitudinea de a ma sti inzestrat cu o putere atat de extraordinara: cum sa-irezisti unei asemenea ispite ?

suflu pictura suprarealista

Trebuia sa mai fac o proba, insa una rezonabila si prudenta; o proba pe cat posibil  „dreapta”. Moartea, se stie, nu e dreapta. Cea care depinde de mine (daca depindea intr-adevar) trebuia sa fie dreapta.

Cunosteam o fetita dragalasa care, tot jucandu-se cu papusile, iesind dintr-un vis pentru a intra in altul  – toate diferite intre ele: unul care o purta intr-un sat de munte si altul care o depunea pe o plaja la mare, iar apoi de la mare intr-o tara foarte indepartata, unde se aflau alti oameni care vorbeau o limba cu totul diferita de a sa  – se trezise pana la urma din toate visele acelea de fetita  – la douazeci de  ani -, chiar fetita-fetita, alaturi de unul care, abia iesit din ultimul ei vis, se preschimbase imediat (in realitate) intr-o bruta straina, intr-o namila de doi metri, prostovan, trandav si vicios;  iar in locul papusii se pomenise tinand in brate o biata faptura, despre care nu se putea spune ca era un mic monstru intrucat avea totusi o fetisoara de inger bolnav in momentele cand spasmele permanente care-i zgaltaiau intreg trupusorul nu i-o deformau si pe aceea in chip ingrozitor.

„Morbul lui… „, nu stiu, numele unui medic strain, englez sau american, Pot mi se pare, daca asa scrie (frumoasa glorie, sa-ti dai propriul nume unei boli !),  „morbul lui Pot” intr-una din formele sale cele mai grave si fara de leac. Copilul acela n-avea sa vorbeasca niciodata, niciodata n-avea sa umble si nici nu s-ar fi folosit vreodata de manutele acelea slabanoage si contorsionate de violenta durerilor atroce. Ar fi putut s-o duca asa cativa ani. Avea trei ? Poate pana la zece. Si totusi – incredibil ! – , in bratele cuiva care invatase sa-l tina bine precum namila aceea de taica-sau (cand putea si el, intr-o clipa de ragaz), sarmanul copil suradea cu un zambet atat de fericit pe fetisoara lui de inger, incat imediat – odata disparuta repulsia provocata de zvarcolirile acelea – compasiunea cea mai tandra storcea lacrimi din ochii tuturor celor care-l priveau.

Parea imposibil ca numai medicii sa nu priceapa ce anume cerea copilul prin zambetul acela. Poate insa ca pricepeau, intrucat declarasera ca, nici vorba, era unul din cazurile in fata carora naveai de ce sa sovai, daca legea ar fi ingaduit-o si ar fi existat acordul rudelor. Legea e lege: poate fi cruda, cum e adesea, insa miloasa nu, altfel n-ar mai fi lege.

Prin urmare m-am prezentat la acea mama.

Odaia in care m-a primit era cufundata in semiintuneric iar cele doua ferestre intunecate se desluseau cumva departe, in licarul vanat al ultimului crepuscul. Asezata in fotoliu la picioarele patutului, mama tinea in brate copilul zguduit de convulsii. Fara sa spun nimic, m-am aplecat asupra lui, cu degetele dinaintea gurii. La suflul meu, copilul a zambit si s-a stins…

 along-the-wall

Cand mama – obisnuita cu permanenta incordare spasmodica si zbuciumata a acelui trupusor – si l-a simtit dintr-o data in brate aproape destins si moale, si-a inabusit un tipat, a ridicat capul sa ma priveasca, s-a uitat la copil:

— Doamne, ce i-ai facut ?

— Nimic, ai vazut, doar un suflu…

— Dar a murit !

— Acum e fericit.

I l-am luat din brate, asezandu-l – destins si moale, cu zambetu-i de inger pe gurita palida – in patut.

— Unde-i barbatul tau ? Alaturi ? Te scap si de el. Nu mai are de ce sa te napastuiasca. Iar tu continua sa visezi mai departe, copilo ! Vezi ce patesti cand iesi din vise ?

N-a fost nevoie sa ma duc dupa sot. A aparut in prag, o namila buimaca. In exaltarea pe care mi-o provoca teribila certitudine pe care-o dobandisem, simteam insa cum crescusem peste masura, cu mult mai inalt decat el.

— Ce e viata ! Uite, e de ajuns un suflu, asa, ca sa o spulbere ! Si, suflandu-i in obraz, am parasit casa aceea, un urias in faptul serii.

*

Eu, eu eram; eu eram moartea; o aveam aici, in cele doua degete si in rasuflare; ii puteam omori pe toti. Nu trebuia oare sa ii omor acum pe toti spre a fi drept fata de cei pe care ii omorasem inainte ?  Nu-mi trebuia nimic, numai sa imi ajunga suflul !

N-as fi facut-o pentru c-as fi urat pe cineva; nu cunosteam pe nimeni. Ca moartea. Un suflu si gata. Cata omenire, inaintea acesteia care-mi trecea acum, umbra, pe dinainte, fusese spulberata ? As fi putut insa sa nimicesc intreaga omenire ?  Sa pustiesc toate casele ? toate strazile din toate orasele ? campiile si muntii si marile ? sa pustiesc intreg pamantul ? Nu era posibil. Dar atunci nu, nu trebuia sa distrug pe nimeni, absolut pe nimeni. Poate ca trebuia sa-mi tai acele doua degete. Insa, mai stii, poate ca ar fi fost suficient numai suflul !

Se cadea sa incerc ? Nu, nu; ajunge ! Simteam cum ma cutremur din crestet pana-n talpi, numai gandindu-ma. Poate ca suflul singur era de ajuns. Cum sa-i pun stavila ? Cum sa inving ispita ? O mana pe gura ? Ma puteam condamna la a sta tot timpul cu o mana pe gura ?

Tot aiurind astfel m-am pomenit trecand prin fata portii larg deschise a spitalului. In gang se aflau vreo cativa infirmieri, de garda la serviciul de prim-ajutor, care stateau de vorba cu doi politai si cu batranul portar; iar in prag, privind pe strada, sedea, imbracat in lungul halat de rigoare, cu mainile in sold, medicul acela tanar care il asistase pe bietul Bernabo pe patul mortii. Cum m-a vazut trecand m-a recunoscut  – poate din pricina gesturilor pe care le faceam in aiurarea aceea a mea – si-a izbucnit in ras. N-ar mai fi facut-o ! M-am oprit; i-am srigat:

— Sa nu ma provocati acum cu zambetul dumneavoastra prostesc ! Eu sunt ! eu sunt ! o am aici, si i-am aratat iarasi cele doua degete lipite. Ori poate numai in suflu ! Vreti sa facem o proba in fata acestor domni ?

Surprinsi si curiosi, infirmierii, cei doi politai si batranul portar venisera mai aproape. Cu zambetu-i de circumstanta pe buzele care pareau boite si fara a-si lua mainile din solduri, nemernicul de doctor nu s-a multumit de asta data numai sa o gandeasca, ci a cutezat sa-mi spuna, ridicand din umeri:

— Dar dumneata esti nebun !

— Nebun ? am replicat. Epidemia a incetat de cinsprezece zile. Vreti sa vedeti ca o starnesc din nou si, intr-o clipa, o fac sa se dezlantuie, teribila ?

— Sufland in degete ?

Hohotele care i-au urmat acestei intrebari a doctorului m-au facut sa sovai. Am simtit ca n-ar fi trebuit sa ma las cuprins de furie din pricina situatiei ridicole pe care, inevitabil, gestul acela al meu mi-o cerea de cum il faceam cunoscut.

Nimeni, in afara de mine, nu putea crede in mod serios in efectele lui cumplite.

Ispitirea_Sfantului_Anton_Salvador_Dali

Insa cu toate acestea furia m-a coplesit, asemenea arsurii unui fier incins pe carnea vie, simtind ridicolul acela ca pe un stigmat de batjocura pe care moartea voise sa mi-l intipareasca, acordandu-mi puterea aceea incredibila. La aceasta s-a adaugat, ca o lovitura de bici, intrebarea tanarului medic:

— Cine v-a spus ca epidemia a incetat ?

Am incremenit. Nu incetase ? Am simtit cum imi ard obrajii de rusine.

— Ziarele, am spus, nu au mai semnalat nici un caz.

— Ziarele, a replicat el, insa nu noi, aici, la spital.

— Mai sunt cazuri ?

— Trei sau patru pe zi.

— Si dumneavoastra sunteti sigur ca e vorba de aceeasi boala ?

— Desigur, domnule, absolut sigur. Aveti astfel posibilitatea sa va lamuriti asupra bolii ! Crutati-va, crutati-va suflul !

Ceilalti se pun iarasi pe râs.

— Bine, am spus atunci. Daca-i asa, eu sunt un nebun iar dumneavoastra nu va va fi frica sa mi-o dovediti. Va asumati raspunderea si pentru acesti cinci domni ?

In fata provocarii mele, tanarul medic ramase o clipa descumpanit; insa zambetul ii reveni apoi pe buze: se intoarse catre cei cinci.

— Ati priceput ? Domnul pretinde ca e de ajuns sa sufle putin in degete ca sa ne omoare pe toti. Sunteti de acord ? Eu da.

Ceilalti exclamara in cor, ranjind:

— Bineinteles, suflati, de acord, suntem gata.

Si se asezara toti sase in rand dinaintea mea, cu fetele intinse inainte. Parea o scena de teatru, in gangul acela de spital, sub felinarul rosu de la sala de prim-ajutor. Erau convinsi ca aveau de a face cu un nebun. De-acum nu mai puteam da inapoi.  „La o adica,  epidemia este de vina, nu eu, nu ?” Si, pentru a fi mai sigur, am alaturat ca de obicei cele doua degete dinaintea gurii. Cand am suflat, toti sase, unuldupa altul, se schimbara la fata; toti sase se fransera din sale; toti sase isi dusera o mana la piept, privindu-se unul pe altul in ochii impaienjeniti. Apoi unul din politai se repezi la mine, prinzandu-mi incheietura mainii ca intr-un cleste; insa imediat simti cum se sufoca, simti cum i se moaie picioarele, si cazu la pamant implorand parca ajutor.

Ceilalti -care delira, care batea aerul cu manile, care ramasese cu ochii holbati si cu gura cascata. Instinctiv, incercai sa-l retin, cu bratul liber, pe tanarul medic ce se prabusea peste mine; insa si el, asemenea lui Bernabo, ma respinse furios, pravalindu-se la pamant cu o bufnitura puternica.

Un palc de oameni, care incetul cu incetul devenea o multime, se stranse intre timp in fata portii. De-afara, curiosii impingeau, in vreme ce speriatii se trageau inapoi din prag, strivindu-i la mijloc pe cei dornici sa vada ce se intampla in acel gang. Ma intrebau pe mine, ca pe unul ce trebuia sa stie, poate intrucat chipul meu nu exprima nici curiozitatea, nici dorinta, nici spaima ce-i stapanea pe ei. Nu stiu cum aratam; in clipa aceea ma simteam ca un ratacit, atacat pe neasteptate de o haita de caini. Alta iesire nu vedeam in afara gestului meu copilaresc.

suflu_pictura_suprarealista_2

Probabil ca aveam in ochi o expresie de groaza si, in acelasi timp, de mila fata de cei sase cazuti si toti cei care ma inconjurau; poate chiar zambeam spunandu-le unuia si altuia sa-mi faca loc:

— E de ajuns un suflu… asa… asa…

In vreme ce, de jos, tanarul medic, capatanos pana la sfarsit, striga zvarcolindu-se:

— Epidemia ! Epidemia !

Toata lumea a luat-o la fuga; un timp m-am vazut in mijlocul multimii aceleia care fugea inspaimantata in toate partile, mergand, eu singur, la pas, insa asemenea unui betiv ce vorbea singur, potolit si caznit; pana m-am pomenit, nu stiu cum, dinaintea unei oglinzi de pravalie, contnuand sa-mi tin cele doua degete in dreptul gurii, gata sa suflu  „asa… asa…” poate spre a da o dovada de caracterul inofensiv al gestului aceluia, aratand ca, iata, il probam si asupra mea, in singurul mod care-mi era posibil. M-am zarit numai pret de o clipa in oglinda aceea, cu niste ochi pe care eu insumi nu mai stiam cum sa mi-i privesc, asa, infundati in orbite cum erau pe chipul ca de mort; apoi – de parca m-ar fi sorbit vidul ori as fi fost cuprins de ameteala – nu m-am mai vazut; am atins oglinda, era aici, in fata mea, o vedeam, insa eu nu eram acolo; m-am pipait: capul, pieptul, bratele; imi simteam trupul sub maini, insa nu mi-l mai vedeam, nici macar mainile cu care-l atingeam; totusi nu eram orb; vedeam totul: strada, oamenii, casele, oglinda; iata, o atingeam din nou, ma apropiam sa ma caut in ea; nu ma mai aflam acolo, nu exista nici macar mana care simtea totusi sub degete raceala sticlei.

Ma cuprinse o dorinta nestavilita de a intra in oglinda aceea in cautarea imaginii mele spulberate, disparute; si cand stateam asa in fata geamului, un ins, iesind din pravalie, se ciocni de mine si imediat ilvazui sarind inapoi, inspaimantat si cu gura deschisa pentru un tipat de groaza care nu-i iesea din gatlej: se ciocnise de cineva care ar fi trebuit sa fie acolo si nu era, nu se vedea nimeni; am simtit atunci in mine, mai mult decat orice, dorinta de a dovedi ca existam; paraca-am vorbit in van; i-am suflat in fata:  „Epidemia !” si cu un pumn in piept l-am doborat.

Intre timp, strada – ravasita de cei care fugisera mai adineauri si care acuma se intorceau cu niste chipuri de posedati, asmutindu-i cu siguranta pe toti in cautarea mea – se umplea de lumea ce navalea din toate partile, ravarsandu-se asemenea unui fum dens de osebite chipuri care ma sufoca, pierzandu-se parca in aiurarea unui vis ingrozitor; dar chiar srivit in multimea aceea, puteam sa merg, sa-mi croiesc drum sufland asupra degetelor mele invizibile.

— Epidemia !  Epidemia !

 suflu_pictura_suprarealista_3

Nu mai eram eu; in sfarsit, acum pricepeam acest lucru; eram epidemia, iar vietile omenesti pe care un suflu le spulbera erau cu toatele doar umbre, nimic altceva decat umbre.

Cat a durat cosmarul acela ? Toata noaptea si parte din ziua urmatoare am trudit sa ies din gloata, iar o data eliberat din menghina caselor orasului aceluia ingrozitor; m-am simtit la randu-mi aer din aerul campiei. Totul era scaldat in lumina aurie a soarelui; nu aveam trup, nu aveam umbra; verdele era atat de proaspat si de intens incat parea rasarit chiar atunci din nevoia mea imperioasa de a ma racori, si era intr-atata al meu incat ma simteam palpitandcu fiece fir de iarba ce tremura la atingerea unei insecte care venea sa se aseze pe el; incercam sa zbor cu zborul diafan, impasibil, a doi fluturi albi indragostiti; iar, ca si cum de data asta era intr-adevar o gluma, iata, un suflu si gata: aripile desprinse ale fluturilor acelora cadeau usoare prin aer ca niste bucatele de hartie.

Mai incolo, pe o baca strajuita de leandri, sedea o tinerica imbracata intr-o rochie de voal albastru, cu o palarie uriasa de pai impodobita cu trandafirasi; isi misca pleoapele; se gandea, zambind cu un zambet care imi amintea parca o faptura din tineretea mea; poate, intr-adevar, nu era altceva decat o faptura ramasa acolo din viata, singura de-acum pe pamant.

Un suflu si gata ! Adanc miscat de atata gingasie, ramaneam acolo, nevazut, cu mainile parca legate si retinandu-mi rasuflarea, admirand-o de departe; iar privirea mea era aerul insusi care o mangaia fara ca ea sa simta atinsa de el.

MEANDRE

portul_tomis

Ingeri, cu aripi grele si priviri complice, impodobesc clopotnitele. Unul dintre ei priveste lung o femeie aranjandu-si sub un portal jartiera, un altul, jocurile de apa ca un falfait de porumbel. Bisericile danseaza in valurile marii. „In minutul douazeci si cinci Atlas conduce cu doi la unu echipa Vivantine. Collani paseaza lui Miral, Miral lui Jacobsen, mingea la Farinato in tricou deschis, sut al lui Locatelli, Locatelli lui Panificio, lovitura de la douazeci si cinci de metri, multimea urla…”

Jourdan il priveste pe tanarul care, strangand parca inciudat tranzistorul, se aseaza alaturi, pe treptele podului. Unsprazecele de la Atlas ar putea sa-i tradeze increderea ? Loviturile ratate nu au nici o importanta. Sunt primite sub un cer lucind in irizari palide, asemenea unui pai de orez, printre case atat de pitoresti, care-si etaleaza, aidoma unor femei in vesminte stralucitoare asteptand linistite intoarcerea fiului risipitor, farmecele vetuste.

Soarele coboara in prag, cu degetul ridicat. Canalele ii poarta razele-i binefacatoare, o suita de miniaturi ale imaginii sale, coji de fructe, sticle fara vreun mesaj. Cam asa ar trebui sa arate si moartea, niste resturi de fotografii vechi, descifrarea superficiala a unui puzzle, in acorduri abbia ghicite, inventate de lumina ce trece catre umbra.

„Minutul treizeci si doi, scorul este acelasi. Raimondi paseaza Perlei Negre, Tobal lui Fortunio, care dribleaza, cade, se redreseaza, controleaza balonul, il fenteaza pe Basile, se afla la douzeci si cinci de metri si tage, vai, ghinion, in bara !”

Exasperat, Jourdan se ridica, indepartandu-se. Tihna revine odata cu casele, la fel de intelepte ca niste carti randuite pe un raft, o data cu apa ce parca s-ar intreba care este rostul ei pe aceste meleaguri, cu o barca in care doarme cineva rapus de bautura. Venetia se deplaseaza domol in palpairi de crepuscul. In departare, sirena unui vapor tine in loc, pentru o clipa, bolta cereasca.

„Mingea la Farlini, pasa lui Tobal, Tobal se retrage de-a lungul tusei, viteza ametitoare, centreaza impotriva oricarei asteptari. Ranconi reia pe stanga, sut… gooool ! Iata egalarea, moartea suprematiei lui Atlas ! Multimea este in delir, se imbratiseaza cu totii…”

Beti Pirana, vermutul campionilor ! Fluierul arbitrului. Doi porumbei se dragostesc in tricornul lui Goldoni. Baiete, serveste-l pe domnul cu greieri de mare. Este felul preferat al iubitei sale. Adu si salata rosie, aia ce seamana cu un buchet de lalele. Jeanne l-a convins s-o guste, pentru prima oara, aici, in acest restaurant. Iar el n-a gasit nimic mai bun pentru a-i multumi, decat s-o ia de nevasta. Asa-i omul ! Fara sa se gandeasca. O perpetua daruire de sine. Oare era chiar o crima sa ma risipesc facand curte si altor femei ?  Nici pomeneala, cand Jeanne inseamna totul pentru mine. Jourdan inghite cu pofta. O, de s-ar duce naibii toate: greieri si salata, cu Jeanne cu tot ! Si dimineata aceea cand n-o asteptam, dormind in bratele alteia. Era clar ca nu puteam sa-i deschid.

Venetia

Geamurile restaurantului sunt facute din cioburi de sticla in nuante de verde si roz. Greierii au un gust de franghie si de masline. Viata infloreste in mine, ma simt plin de pasari pe copacul sangelui meu, si iata, pe fereastra se naste cea mai puternica imagine a vietii: printre casele ce-si casca ochiurile negre, patrunde, sub pantecul neted al cerului, in inima dorintei, lent si sigur, un vapor tacut, mai inalt decat toate bisericile, incarcat cu vin si cu migdale. Oras al strafundurilor.

Jourdan se pregateste de plecare. Tipat de goarna, panzele se umfla. Asadar, directia Jeanne. Ca sa ne intoarcem la cineva, nu trebuie sa-l fi parasit mai intai. Indepartare elastica. Degeaba semeni, Jeanne, cu marea intre stanci, pe mine nu ma sperii. De ce vartejuri si bulboane ?  Tu stii ca pentru mine, femeile sunt ca un baston pe care-l iei la plimbare sau ramane pur si simplu agatat in cuier. Aici am venit singur, nu ma crezi ? Ca sa ma regasesc si ca sa te recastig. Poti intelege oare ? Chiar in locurile in care ne-am nascut unul pentru celalalt.

„Signore, signori, iata a doua parte a intalnirii dintre Atlas si Vivantine. Senzationala, putin spus. Primul minut. Fachini pare singur pe teren. Plonjon incredibil. Colosi intercepteaza. Frumoasa  reluare a lui Nepote. Nepote lui Anconese. Ranconi rateaza…”

Pe chei, un pescarus nedumerit printre porumbei. Nu mai pot ramane in acest oras echivoc in care singuraticul este hartuit. Nu vreau sa mai stau cu coatele rezemate de parapetul unui pod, si cineva sa ma intrebe daca-mi plac aceste locuri, cand am sosit, si de ce sunt singur. Nu mai vreau ca un anticar indragostit de secolul al XVII-lea – acest leu si aceasta grinda sunt din secolul al XVII-lea – sa ma tarasca dupa el pe stradute din ce in ce mai stramte si sa ma intrebe daca stiu ca blazarea din ochii mei este din secolul al XVII-lea. Dar de ce sa-l alung ?  Si el este singur. Mi-ar placea, Domnule, sa intru in aceasta biserica, si in cealalta, si in urmatoarele, dar sunt asteptat. Sunt prezent in gandurile Jeannei. Si la urma-urmei, ati devenit agasant. Chiar vreti sa ma vedeti despuiat ? Imediat ! PECATO ! Nu ma tem nici de Dumnezeu si nici de diavol. Am pierdut iubirea. Va pot arata tot ceea ce doriti in spatele acestui stalp, ba da, chiar daca exista lumanari si pocale roz in care arde ulei sfant. Anticarului i se face frica si ma paraseste. pare sa nu fi cunoscut binele niciodata. Raman singur langa o fecioara de Bellini. peisajul din spatele arcadelor este scaldat intr-o lumina laptoasa. Pruncul este un copil din flori, mancacios si plin de gropite. Mai tarziu, dupa secole, va vinde ziare in port si prin piete. Va fi tatal unui copil rotofei ca si el, a carui mama este o americanca dornica de aventura, curioasa sa cunoasca dedesubturile orasului.

anticariat

Chelnerii din restaurant nu-i prea dau atentie acestui francez, satul pana peste cap de greieri de mare. Ei ii urmaresc pe Tobat, Campo, nepote, care forfotesc, de data aceasta pe ecran. O voce de la bucatarie tipa furioasa ce mult a crezut in geniul acestui unsprezece Divin. Dar cei unsprezece derbedei au dovedit ca nu sunt nici jucatori, nici ingeri, ci unsprezece cretini. In semn de dispret total, rupe in bucatele, deasupra cuptorului, biletele de pariuri. La doua mese mai incolo, o americanca cineaza sub crenguta de vâsc, legata cu panglica rosie, ramasa de la Anul Nou; niste frunzulite stralucind foarte verzi de sub invelisul lor de ciolofan. Sunteti inca foarte frumoasa, Doamna. Decat sa ma lasati singur… Desigur, numai daca nu va deceptionez. Sunteti exact femeia potrivita pentru Venetia. Cincizeci de ani. Turban verde. Perle. Privirea baroca, asemenea unei pietre starnind in caderea ei multimi de valurele. Dar ce, nu sunteti singura ? Baiete, o cunosti pe aceasta doamna care suade acestui domn cu par rosu si aer bovin ? Aceasta doamna este Florence, Domnule. Nu indrazneste sa iasa in orasul ei natal cu barbatul care o intretine, dar de care ii este rusine. Vin aici in fiecare an, inaintea puhoiului turistic de Pasti. Pot sa va spun cu certitudine, acest barbat este un natarau din Wisconsin. Multumesc. N-aveti pentru ce, e o informatie de doi bani.

Un alt vapor intra in oras. Caramizile si marmura se indeparteaza, se dizolva in lumina zbarcita.

„Finanza degajeaza. Saloni reia cu capul. Farinata lui Papadossala. Ranconi. Perla Neagra. Nuuu !!! Atlas marcheaza. Gol inscris de Nepote. Ai, ai, ai, formidabil, fantastic, nemaipomenit !”

Oare Jeanne va sti vreodata cat de mult am iubit-o ? Jeanne, Jourdan, nu suna grozav, prea seamana cu inflexiunile seci ale glasului ei. Domnul mai doreste ceva ? Tineti cu Vivantine ? Nu, ma gandesc la Jeanne si o asez alaturi de nataraul din Wisconsin. Ea, care nu poarta nici o bijuterie, iat-o astfel atat de schimbata. Bratarile florentine scot un clinchet, acelasi cu zornaitul banutilor in cutia saracilor, la iesirea de la slujba pentru copiii morti, cand, miscat pana-n strafunduri, n-ai cum sa nu dai de pomana. O bratara cu clopotei, alta cu doisprezece mamuti, a treia cu ardei din corali, o alta din argint, gravata cu arcuri de triumf, catedrale si maini ale Sortii, apoi un ceas cu lant, un inel cu capac, unde, in locul otravii, se ascunde o suvita din parul smuls de florentina de la fiecare amant. Ultimul, aici de faţă, a vrut sa stie semnificatia acestor fire de par. Nimic, raspunde femeia, nimic decat parul copilariei. sunteti niste copii mari. Daca ati sti cat de mult semanati cu totii ! Ia uita-te, cu ce crezi ca se ocupa acest tanar care ne priveste ?

– Afaceri.

– Bob, nu te-am intrebat daca lucreaza sau nu in textile.

– Lucreaza-n textile ?

– Bob draga, n-ar trebui sa-ti pun niciodata intrebari. Acest tanar calatoreste pentru ca sufera. E stupid, intelegi ?

– E stupid, inteleg. Vrei sa-i spun sa nu te mai priveasca ?

– Nu pe mine ma priveste, ci pe Ea, asa cum va arata peste foarte mult timp. Imi dai mana, te rog ?

– E greu sa mananci asemenea specialitati, dar cu o singura mana.

meandre_venetia

Jourdan constata ca la Venetia, necazurile din dragoste sunt la fel de obisnuite precum calatoriile de nunta. Trebuie ca Jeanne sa se fi plimbat prin padure, astazi, ca si altadata, acolo, pe valea inverzita a Oisei. Nimic n-ar putea-o smulge programului obisnuit. Vapoare trec si prind contur sub ochii mei, dar prin fata ochilor Jeannei trec copaci de-abia inmuguriti, inca negri si golasi. Jeanne, daca ti-as da un cutit, ai mai putea incerca sa ne incrustezi in coaja lor numele ? Sa-ti spun drept, am uitat sa adaug un lant ca un spic de aur, deasupra cotului florentinei,  si o verigheta foarte crestina. Cred ca acum ti-am spus totul despre ea. N-o s-o mai astept ca sa se ridice, cu riscul de a nu-i mai putea admira lanturile de la glezna, nici picaturi de aur, ca bobul de orez, impletite cu migala.

„In minutul douzeci si noua, Capodossi marcheaza un al treilea gol le la un’spe metri. Mingea la Farinato, Farinato – Tobal. Perla Neagra e un adevarat miracol…”

Baiete, socoteala te rog. Nu mai pot. O sa ma asez pe malul apei. Numai clipocitul valurilor mai poate sterge… la naiba, chiar si acest marinar de pe vasul militar sa-i urmareasca pe  Finanza, Ranconni, Nepote si mingea lor ? Ce fac, stransi roata ? Ce striga seful lor ? A pariat pe Atlas si, fara pic de rusine, zboara ca scos din minti.

„Vivantine la balon. Cinci la trei. Atlas este sub orice asteptari, e sfarsitul, ruina, decadenta ! Praful !”

Bucuria amara a iubirii deceptionate ! Trebuie deci sa merg pe jos. Singurul azil este tot o biserica. Biserica e buna la orice. Prima care-ti iese-n cale. Jourdan se opreste-n prag. O sa intalneasca un paracliser suporter al Vivantinei sau al lui Atlas ? Dar nu e nimeni. Fericirea miroase a marmura sfarmata intre degete, putin a sulf cu o picatura de smirna, a scrum de pipa si a flori inexistente ce se fac simtite. Printre cele doua draperii ale portalului, trase neglijent, ziua patrunde ca o spada. Afara e lupta crancena. Un gol dupa altul. Inauntru, Jourdan se regaseste in eternitate. Din oul de porumbel care s-a sfarmat la picioarele portalului si pe care era cat pe ce sa alunece, la intrare, nu va iesi, desigur, nici o pasare, dar va ramane tâlcul exemplar al unei fabule. Viata se opreste pe treptele bisericii. O sirena strapunge  din nou linistea. Va fi ultimul apel al acestei zile. Un vapor plin de necunoscuti. Jourdan se aseaza in locul cel mai intunecos. O panza de Tintoretto dezbraca de petale un trandafir in mijlocul noptii. Langa lumanari, un Christ tremura ca o fecioara in bataia vantului. Jourdan are sufletul prea religios ca sa poata accepta sacrilegiul pe calesa se desavarseasca: Si daca Christos s-ar numi Rosita ?

557724_457355_fata_in_cimitir

Apoi, tarziu, mergand spre cimitirul cu flori acvatice, Jourdan surprinse in atelierul unui sculptor de morminte in marmura, in spatele unor coloane, intr-un colt indepartat, o tanara blonda cu ochelari negri, care batea la masina; insa nu indrazni sa intre, de teama ca ea sa nu fie moarte insasi, care ascunde intotdeauna atatea viclesuguri in scaul ei, si care poarta atatea chipuri frumoase, dar fara priviri. Pe ultimul pod, cerul si orizontul nu mai erau decat o panza palida, in spatele careia se zareau cativa tarusi negri. Chiparosi, focuri din luea de dincolo ! In acest loc mor pictorii. mormintele lor se opresc sub cateva gramezi de caramida. Nu ajung pana la malul prin care apa se infiltreaza si unde pescarusul incearca in zadar sa-si lase urmele.

Jourdan facu cale intoarsa si se trezi in faţa unui copac. „Iubita mea, am zarit un copac aidoma unei sculpturi pline de pasari nemaivazute; m-am intors la hotel pe un canal al carui nume il voi cauta maine. Daca e frumos, asa o sa-l botezam pe primul nostru fiu, sigur ca vom avea unul. Am intalnit acolo, in mijlocul unui palat, o tanara care picta in picioare o panza uriasa. Numai alb si albastru, desi injurul ei nu erau decat sange uscat si apa neagra. Am vrut sa ma apropii si s-o felicit, dar m-am ratacit printre trepte. Ma aflam din nou in faţa unei biserici. Era atat de bine. Imagineaza-ti o afumatorie pentru cadavre ! Dumnezeu si-a pus sagalic tricornul. Şotiile pe care si le ofera sunt uneori de nemarturisit. Cand am iesit, m-am pomenit incojurat de strainii care-si arborau sub burtile proieminente, aparatele de fotografiat nichelate. Un batran arata cu varful bastonului catre o fatada sustinuta de uriasi:

– Antica, antica, repeta el.

Eu nu mai vedeam decat noaptea care mirosea a friptura si a vermut. Dughene pline de sticle semanau cu vapoare in sarbatoare.

Jourdan intra in una din ele. Se vindeau lumanari si orun uscat. Ceru niste vin.

„Amintim ca astazi a avut loc sfarsitul lui Atlas. Surpriza totala in lumea pariurilor si se astepta un beneficiu de douzeci de milioane pentru miza de o suta. Ranconni, Farinato, stralucitorul Capodanelli !”

Jourdan privea dalele pietei pe care treceau un caine cu botnita, o femeie, doua femei, un grup de femei, o tanara, un marinar din marina militara, alte femei. Ma intorc, Jeanne, ma intorc la tine. Sunt destul de pedepsit. Se simtea coplesit si, ca sa nu mai vada aceste trenuri care plecau din el, trenuri de mare viteza, bau mult, pana cand vocile betivanilor din jur ajunsesera la el ca dintr-un taram indepartat. Sufletul lui era ca un vitraliu tintuit pe piloni de plumb, intre sine si aburi. Soneria telefonului sparse tacerea: altadata, ieri, maine, cine este acolo, unde sunteti ? Crezu pentru o clipa ca este pentru el, dar in prag il astepta numai noaptea, in adancuri, dincolo de marmura si apa.

 

 

GAINUSA

gainusa 1a

Daca incerc sa-mi bat prea mult capul cu un anumit lucru, ma apuca ameteala. Nu ma simt bine decat aici sus, singur, cu picioarele atarnand in gol si privind. Cariera aceasta fusese bogata in piatra, dar acum s-a terminat. Imi umplu gura cu saliva si, de aici de sus, scuip pe ultima gramada de piatra ramasa, pe care camionul n-a mai venit s-o ia. In caz ca scipatul cade pe gramada, il pot auzi cazand. Daca nu, atunci nu aud nimic. Uneori, cand bate vantul, nu reusesc s-o nimeresc. De aici pot zari marea de baraci, o pisica cocotata pe un acoperis si, in partea dreapta, muntele de gunoaie. Un caine a inceput sa latre. Intotdeauna latra spre amurg, de parca ar boci apusul. Baraca noastra e tocmai la mijloc. Tata spune ca a fost prima care s-a construit aici si ca toate celelalte le-au facut in jurul ei cu trecerea vremii. Tata spune ca baraca noastra e closca. Camioanele veneau starnind praful vara si framantand noroiul in timpul iernii.

Iar din piatra rasarea piatra. Asa spunea toata lumea. Piatra din munte avea trei culori destul de palide: gri, galben si rosu. Din partea de unde se aude latratul cainelui vine un nor cu marginile zdrentuite, de parca ar fi facut din pene. Nu mai vreau sa ma intorc acasa. Voi ramane aici pana ce vantul ma va usca. Sunt plante care traiesc aici sus, pana cand vantul le usuca, dar sunt si unele pe care le smulge si le poarta pe aripile lui.

Cand a murit mama, m-a cuprins un dor sa plec de acasa. Pe vremea cand ea mai traia inca, tata imi zicea uneori seara: du-te sa mai iei aer. Iar eu ieseam si el incuia usa. Stateam o vreme ca o stana de piatra, iar apoi rataceam printre baraci. Ascultam cu placere ce vorbea lumea inauntru si sa privesc la lumina lampilor ce se zarea prin ferestre; imi tineau de urat noaptea. Rataceam pana la gramada de gunoaie si scormoneam dupa farfurii sparte si cutii de sardele. Din cioburile farfuriilor infipte cu varful in jos in pamant faceam aleile cimitirului si rosturile. Aleile nu ieseau prea drepte, oricat de mult mi-as fi dat silinta. Cutiile de sardele erau sicriile mortilor. Le umpleam cu apa pana la jumatate, capturam furnicute si le bagam inauntru. Construiam cimitirul pornind de la o singura conserva si cu incetul devenea tot mai mare.

Intr-un tarziu, tata ma striga. In timpul iernii nu ieseam deloc – era prea frig -, peste tot era plin de noroi; ramaneam langa usa, insa era ca si cum as fi fost inauntru, din pricina scartaiturilor. Cand ploua, luam un palton vechi si-l intindeam pe jos, acoperindu-mi capul, cateodata si fata – ca sa nu aud si sa nu vad nimic. Intr-o noapte, un om care ma cunostea mi-a spus fara sa se opreasca: „Iti arde de glume, baiete ?”

Pe mama o chema Matilde. Atunci cand era suparata, ma privea si suduia: „Nu stiu de ce te-am facut.” Cand se intampla ca tata sa intarzie si era nevoita sa incalzeasca cina din nou, zicea ca n-avea nici un rost sa mai traim pe lumea asta…

gainusa 2a

Aveam o pereche de iepuri de casa pecare-i tineam intr-o cusca micuta, in apropierea baracii, pe partea unde nu era  , fereastra. Din cauza mirosului pestilential. Sarma era ruginita, doua gratii erau rupte si tata, ca sa tina, le intarea cu o stinghie de lemn legata cu sfoara. Duhoarea de iepure patrundea vara pana inauntru. Iepurii pe care ii mancam erau taiati de mama, iar eu eram silit sa-o ajut. Ii pocnea cu maiul in ceafa si dupa ce-i ametea, ii agata de un picior intr-un cui si le taia beregata cu un cutit. In timp ce li se scurgea sangele, eu tineam franghia. Apoi, le facea o crestatura in jurul labelor din spate si tragea pielea, care se intorcea pe dos. Mustele se adunau in ciorchini negri, peste albeata aceea brazdata de vene rosii. Intr-o zi, pe cand mama dadea frunze de varza iepurilor, unul a sarit din cusca, blestematul, ca un diavol, spunea ea. Nu l-am putut prinde decat seara, in spatele unei baraci; pisica il omorase si mancase jumatate din el. Mama l-a dat pe celelalt pe o gainusa galbena cu pene negre pe marginea aripilor. Creasta o tinea cazuta intr-o parte, acoperindu-i jumatate din cap. Gusa ii era zbarcita toata.

O tineam in cusca iepurilor, unde traia linistita si, l-a vremea ouatului, facea cate un ou in fiecare zi. Mergeam sa-l iau numaidecat ce incepea sa cotcodaceasca.

Intr-o zi coaja oului a fost atat de subtire incat mi s-a lipit de degete si tot galbenusul si albusul au cazut pe jos. Mama a zis ca avea nevoie de calciu. In fiecare duminica, o vecina ne pastra osul de sepie, care parea o barca alba. Gainusa il ciugulea, dar ouale pe care le facea erau tot fara coaja. In cele din urma i-am dat coji macinate, iar ea le manca; ii placeau tare mult. A inceput din nou sa faca oua cu coaja, dar acum isi ciugulea ouale, deoarece se obisnuise sa manance coji. Cateodata tata statea un timp in fata custii si zicea, privind la gainusa: „Traieste din renta.”

Apoi mama a cazut la pat, iar eu o auzeam cum geme din coltul meu, ca si cum ar fi gemut la urechea mea. Vecinele spuneau ca avea febra. Atunci cand a murit, spuneau ca febra a fost mai puternica decat ea.

De atunci a trebuit sa fac eu de mancare, sa matur baraca si sa aduc apa de la fantana. Tata cazuse psihic si nu mai scotea o vorba. Noaptea il auzeam cum se zvrcolea in pat. Pana intr-o zi cand m-a strigat si mi-a spus: „Haide”. M-a pus sa dorm langa el si eu stateam pe partea patului unde era groapa pe care mama o facuse in anii cat dormise acolo. Dormitul ma chinuia, deoarece nu stiam sa dorm in pat, obisnuit fiind sa dorm jos, si pentru ca mi-era frica de groapa si nu aveam curaj nici sa respir. Intr-o noapte am izbucnit in plans. Tata s-a trezit dupa o vreme si m-a intrebat: „Ce-i cu tine ?”  Eu n-am putut sa-i spun ca groapa ardea de la febra mamei si mi se parea ca dorm peste ea, inabusind-o. Si atunci tata a zis: „Ori termini cu plansul ori te duci afara”. Iar eu am iesit, ca nu mai puteam  – ma inecam -, si am adormit pe pamant sub cerul liber.

gainusa 1

In ziua urmatoare, tata a luat gainusa, a demolat cusca, lovind-o cu securea si a cinat cu gainusa pe genunchi. Ea statea linistita, se uita peste tot, cateodata cu amandoi ochii, alteori doar cu unul. Si tata ii dadea faramituri de paine si ea le ciugulea. Apoi m-a trimis dupa o galeata de apa si i-a dat sa bea: la fiecare inghititura, ea isi inalta gatul si el radea. Din acea seara tata a dormit cu gaina.

Am semanat fasole in sase cuiburi. Cate trei de fiecare parte a usii. Asa facea mama in fiecare an. Pe perete, langa cuiul de care agata iepurii ca sa-i taie, se gaseau niste sarme intinse ca se agate vrejurile. Fasolea a incoltit si vrejurile impingeau in sus pamantul, din care le ramanea un bob in varf, ca un fel de palariuta. Cand le-a cazut palariuta, gainusa le-a mancat. Am semanat alte boabe si am facut un gard cu stuf din mlastina. Gainusa se uita la mine in timp ce lucram. Cateodata se apropia, iar alteori ramanea un pic mai departe, cu o gheara, parca de plumb, in aer. Pisica care ucisese iepurele era singura pisica de la baraci si era aproape salbatica. Nu-i dadea nimeni de mancare, ca sa prinda soareci. In timpul zilei dormea pe acoperisuri.

Intr-o zi am prins-o si am inchis-o in baraca impreuna cu gainusa. Miorlaiturile pisicii si zbieretele gainusei faceau sa te apuce groaza. Cand s-au linistit, am deschis usa. Pisica a zbughit-o ca din pusca, iar gainusa a sarit asupra mea si m-a patat cu sangele care-i curgea din creasta.

„Puicuto ! Puicuto  !”, striga tata de departe, cand se intorcea de la munca. Gainusa il astepta si apoi intrau impreuna inauntru, iar el ii dadea foi de varza, pe care i le aducea unul dintre muncitori. Aseara stateam la aer, afara. Fasolea crescuse mare si inflorise. Tata  tinea gainusa pe umar si-i tot spunea cu voce subtire: „Mananca flori, mananca”. Apoi s-a asezat, mi-a spus sa fac de mancare si ca ar fi vrut o salata cu ceapa. N-aveam nici o bucata si m-am dus sa imprumut una de la vecina care ne daduse oasele de sepie cand gainusa facea oule fara coaja.

Se innoptase de-a binelea si nu mai puteai sa respiri de atata zapuseala. M-am intors tragandu-mi picioarele ca sa-mi fac poteca prin praf si, din cand, stateam locului sa privesc la cer pentru ca ma saturasem de viata. Cerul arata cu totul altfel ca de obicei, parea mai aproape de pamant, plin de stele care palpaiau slab. Cu putin inainte de a coti dupa baraca, am auzit glasul tatei de parca ar fi vorbit cu cineva. Am stat o clipa locului. Nu reuseam sa inteleg ce spune. M-am apropiat un pic si am ascultat. Tata statea cu gainusa pe genunchi, o mangaia si-i soptea: „Matilde, Matilde…”  Gainusa era ca o umbra linistita… M-a apucat o scarba cumplita si am hotarat sa nu ma mai intorc acasa. Nu mai aveam altceva de facut decat sa stau singur, sa nu ma mai gandesc la nimic si sa scuip.

MANECHINUL DE CEARA

manechinul 11

 

Era pe vremea cand pe strada Cairo se aprindeau luminile. Primele se aprindeau cele de partea stanga, si, apoi, dupa cateva secunde, cele de pe dreapta, ce se stinsesera un moment, pentru a straluci din nou, parca si mai puternic. Sotii  Morasse, brat la brat, priveau sirul de felinare care, dincolo de rau, se pierdea in noapte.

– Se pare ca vine furtuna, spuse sotul.

– Iarasi se sting, adauga voios sotia.

Pe cand schimbau aceste cuvinte, ploaia incepu. Lumina felinarelor deveni difuza. Stropii de ploaie teseau imprejurul lor o plasa fina de paianjen.

– Hai sa ne intoarcem, spuse Morasse.

– Pacat, raspunse sotia, as fi vrut sa-ti arat o rochie din vitrina de la Parisienne, din catifea violet, cu guler si mansete de blana. Sigur iti va placea.

– Hai sa mergem s-o vedem, spuse Morasse.

Ploua din ce in ce mai des. Sotii se stransera sub umbrela si se indreptara catre magazinul de lux. Strada nu mai era acum decat un fluviu pustiu si stralucitor, desi putin mai devreme era plina de lumea care venea de la lucru. Picaturile ce se scurgeau de pe acoperisuri si revarsarea apei ce cadea cu galeata nu reuseau sa-i opreasca pe cei doi soti sa-si continuie incet drumul, desi pantofii le erau plini de apa. Se simteau fericiti sub aceasta apa care, inabusind orice zgomot. parea ca inunda intreaga lume. In vitrina, rochia emana reflexe de scarabeu, fiind asezata pe un manechin cu ochii inchisi si mainile pe solduri. Morasse privi indelung fata de ceara, picioarele delicate, usor departate, buzele zambitoare, genele lungi cazute; de asemenea, Morasse admira si garnitura de blana.

Scruta de sus in jos si de jos in sus trupul acestei femei ideale, ca la urma sase opreasca la jumatatea drumului, pe chipul sotiei sale care, reflectat in vitrina, parea sa-l roage.

 

manechinul 2

– Yvonne, ingana Morasse.

Se intoarse catre ea si ii saruta lacom buzele.

– Nu pe strada, Francis !

– Atunci, hai sa intram.

Vanzatoarea le lua umbrela care facuse deja o balta pe podea.

– Ne place rochia din vitrina, spuse d-na Morasse. Cat costa ?

– Materialul are garnitura de blana, dar avem si fara garnitura.

– Ne intereseaza cel cu garnitura de blana, spuse Morasse.

– 89 995 de franci.

Morasse cazu o clipa pe ganduri:

– Cu alte cuvinte, nouzeci de mii.

– Nu chiar, aproape, in sfarsit, cum doriti, spuse vanzatoarea. Doamna nu doreste sa o probeze ?

– Nu, spuse Yvonne.

Voise chiar sa adauge ca nu-si poate permite o asemenea cheltuiala, cand Francis hotari ca trebuie neaparat s-o probeze pentru a-si da seama cum ii vine. Printre perdelele cabinei de proba, Morrase isi privea sotia cum se dezbraca.

– Vreti sa intrati, d-le ?

– Poate daca iesiti dvs., caci toti trei oricum nu avem loc, raspunse el intepat, de parca ar fi fost gelos pe vanzatoare.

Era prima data cand isi vedea sotia aproape goala in prezenta altei femei. Nu putea admite ca alti ochi in afara de ai lui sa-i priveasca cele din urma transparente ale lenjeriei de corp. Intr-un sfarsit, sutienul si portjartierul disparura sub faldurile noii rochii.

– Imi sta bine ?

– Da, aproba Morasse.

– Ar avea nevoie de o mica pensa aici, sugera vanzatoarea atingand talia clientei. Ar putea fi gata maine seara. Contempland reflexele Yvonnei in oglinzile mobile, sotii Morasse nu mai spuneau nimic. Isi puneau intrebarea cum o sa reuseasca sa iasa cu demnitate din magazin, acum cand realizau ca era mai mult decat o nebunie s-o cumpere.

– Ei, ce zici, murmura cu lasitate Morasse.

– Drept sa spun, nu prea stiu…

– Poate vreti sa va mai ganditi, zise vanzatoarea, care stia la ce sa se astepte de la asemenea clienti.

– Desigur, raspunsera amandoi deodata.

manechinul 3

Se intoarsera acasa, regretand pentru a douzecea oara ca in nici un caz rochia nu putea fi cumparata in aceasta luna.

– Peste o luna, peste doua, de Craciun, da, de Craciun, cu prima de Sarbatori, spuse d-l Morasse. Iti promit c-o s-o ai.

– Dragul meu, iubitul meu drag, raspunse sotia, luandu-i mana, va fi prea frig ca s-o mai pot purta. Nu, iti multumesc, e foarte frumoasa, dar deloc practica.

Rochia a fost uitata. Intr-o seara, cu ceva vreme inainte de Craciun, doamna Morasse fu victima unui accident. Sotul statu doua zile in genunchi in spital, la capataiul moartei. Nu mai asculta nimic din ce i se spunea, nu auzea si nu vedea nimic, dar, in a doua seara, cand trebuia adus sicriul, Morasse disparu din spital si alerga la magazin. Fara ca vanzatoarea sa mai poata spune vreun cuvant, smulse rochia de pe manechin si plati cu un teanc de bancnote, uitand sa mai ia restul. Ajunse tocmai la timp ca sa-si imbrace sotia.

Asezandu-i gulerul de blana sub barbie, lui Morasse i se paru ca surprinde un inceput de zambet pe chipul devenit acum masca al sotiei. Se ridica, privindu-i pe ciocli care urmau sa bata cuiele. Curentul electric se intrerupse brusc. Un cioclu isi aprinse bricheta, pana de curent nu dura insa mult. Sicriul fu dus in capela. Dupa miezul noptii sosi si fratele lui Morasse. O infirmiera il lua deoparte si ii zise:

– Incercati sa-l faceti pe d-l Morasse sa manance ceva, duceti-l acasa sa se odihneasca putin, ca sa poata rezista la tot ce va urma maine.

manechinul 4

Francis se lasa dus, il ruga insa pe fratele sau sa se plimbe putin cu el prin oras, inainte de a se intoarce acasa. Cand trecura prin dreptul vitrinei, deodata Morasse se opri.

– Ce luminoasa e noaptea ! remarca fratele sau, mai mult ca sa umple tacerea, si, ia te uita la manechinul acela fara haine. Ciudati mai sunt cei de pe aici ! Scuza-ma, cum de nu mi-am dat seama ? E o opera de arta. Vitrinierii nostri sunt adevarati avangardisti.

Fratele zambea, iar pe Morasse aproape ca-l ineca plansul.

In fundul vitrinei, un manechin de femeie, rusinat parca de goliciunea sa, isi ridica mainile catre un manechin de barbat care, cu spatele spre strada, ii intindea o rochie.

 

 

 

 

OCHI DE CAINE ALBASTRU

In acel moment m-a privit. Aveam impresia ca ma privea pentru prima oara. Apoi, cand s-a intors ocolind sfesnicul, in spatele meu, simtindu-i privirea alunecoasa si grea, am inteles ca eu eram cel ce o privea pentru prima oara. Mi-am aprins o tigara si am tras in piept fumul aspru si tare, inainte de a face sa se invarteasca scaunul, tinandu-l in echilibru pe unul din picioarele dinapoi. Intr-o clipa am vazut-o acolo, in acelasi fel cum statuse in toate noptile, dreapta langa sfesnic, privindu-ma. Timp de cateva minute n-am facut altceva decat sa ne privim. Ma uitam la ea cum statea pe scaun, tinandu-l in echilibru pe unul din picioarele din spate. Ea, stand teapana, cu o mana lunga si intinsa spre sfesnic, fixandu-ma cu privirea.

Ii priveam pleoapele luminate la fel ca in fiecare noapte. Mi-am amintit atunci de cuvintele dintotdeauna si i le-am spus: „Ochi de caine albastru”. Ea mi-a raspuns, fara sa-si ia mana de pe sfesnic. „Asa, deci. Nu mai putem uita niciodata”. Apoi iesi din cercul de lumina, suspinand: „Ochi de caine albastru. Am scris peste tot cuvintele acestea”.

Am zarit-o indepartandu-se catre masuta de toaleta, apoi aparand in oglinda rotunda, privindu-ma acum, la capatul unui du-te vino al luminii. Am vazut-o privindu-ma la nesfarsit, cu ochii ei mari de cenusa aprinsa, in timp ce-si deschidea pudriera incrustata cu sidef trandafiriu. Am observat-o cum isi pudra nasul. Cand termina, inchise pudriera, se scula iarasi in picioare si merse din nou spre sfesnic, spunand: „Mi-e teama ca nu cumva cineva sa viseze camera aceasta si sa-mi rascoleasca lucrurile”, si intinse deasupra flacarii aceeasi mana lunga si tematoare pe care si-a incalzit-o inainte de a se aseza la oglinda. Apoi spuse: „Nu ti-e frig ?” , iar eu i-am spus: „Uneori”.

Ea a mai zis: „Trebuie sa-ti fie frig acum”. Atunci am inteles de ce nu puteam sa stau singur pe scaun. Frigul imi dadea certitudinea singuratatii mele. „Acum mi-e frig, am spus. Si e ciudat, caci noaptea e blanda. Poate mi s-a rasucit cearsaful”. Ea nu spuse nimic. Se duse inca o data spre oglinda, iar eu m-am invartit inca o data cu scaunul ca sa stau cu spatele la ea. Stiam ce face, fara s-o vad. Stiam ca statea din nou in fata oglinzii, vazandu-mi spatele, care ajunsese pana in fundul oglinzii .si ii intalnea privirea, mai inainte ca mana ei sa aiba timp sa schiteze vreo miscare, pana la buzele pe care si le rujase.

sfesnic-cristal-4-brate-1-500x500

Vedeam inainte peretele alb si neted, care parea o alta oglinda oarba, unde n-o vedeam, doar mi-o imaginam unde ar fi stat daca in locul peretelui ar fi fost o oglinda. „Te vad”, i-am spus. Si am vazut pe perete de parca ea si-ar fi ridicat ochii si m-ar fi putut vedea stand pe scaun cu spatele la ea, in fundul oglinzii, cu fata intoarsa spre perete. Apoi am vazut-o coborandu-si pleoapele, inca o data, si ramanand cu ochii atintiti lin spre bluza ei, fara o vorba. I-am spus iarasi: „Te vad”, si ea isi desprinse ochii de pe bluza. „E cu neputinta”, spuse. Eu am intrebat-o de ce. Iar ea, cu ochii plecati din nou spre bluza:, spuse: „Fiindca stai cu fata la perete”. Atunci m-am invartit cu scaunul. Aveam tigara in gura. Cand am ajuns in fata oglinzii, ea era tot langa sfesnic. Acum isi tinea mainile deschise deasupra flacarii, ca doua aripi desfacute, parjolindu-se, iar chipul ii era umbrit de propriile degete.

„Cred c-o sa racesc, spuse.Pesemne ca orasul acesta e inghetat”. Isi intoarse chipul in profil si pielea-i de arama arsa se intuneca surprinzator. „Fa ceva sa nu racesti”, am spus eu. Iar eaincepu sa se debrace, dandu-si jos mai intai bluza, apoi tot ce mai avea pe ea. I-am spus: „Sa ma intorc la perete”. Ea zise: „Nu. Ai sa ma vezi acum, asa cum m-ai vazut cand erai cu spatele”.

Abia termina de vorbit ca se si afla goala, cu flacara parjolindu-i-se pe pielea aramie. „Am tot vrut mereu sa te vad asa, de parca ai fi de metal…” am spus eu. „Uneori cred ca sunt de metal”, zise ea. Urma o clipa de tacere. Pozitia mainilor ei deasupra flacarii se schimba putin. I-am spus: „Cateodata, in alte vise, am crezut ca nu esti altceva decat o statuie de bronz de prin vreun colt de muzeu. Poate de asta ti-e frig.” Iar ea spuse: „Uneori, cand dorm pe partea inimii, simt cum trupul se goleste si pielea mi se face ca o foita de metal. Atunci, cand sangele imi palpita inauntru, simt de parca cineva mi-ar bate cu degetele in pantece si-mi aud sunetul de arama in pat.”

Eu i-am spus: „Mi-ar fi placut sa te aud”. Iar ea spuse: „Daca o sa ne intalnim vreodata, pune-ti urechea in dreptul coastelor mele, cand dorm pe partea stanga, si ai sa ma auzi sunand. Intotdeauna mi-am dorit s-o faci”.

masuta de toaleta

Apoi am auzit-o suspinand adanc. Si mai spuse ca ani in sir nu facuse decat aceasta. Viata ei era menita sa ma intalneasca in realitate, cu ajutorul acestor cuvinte de recunoastere: „Ochi de caine albastru”. Iar pe strada le spunea cu voce tare, caci acesta era un mod de a vorbi singurei fiinte de pe lume care ar fi putut sa le inteleaga. „Eu sunt cea care iti apare in vis noapte de noapte si iti spune aceste cuvinte: ochi de chaine albastru”.

Mai adauga ca se ducea prin restaurante si le zicea chelnerilor, inainte de a da comanda: „Ochi de caine albastru”.  Insa chelnerii ii faceau doar o plecaciune respectoasa, fara sa-si aminteasca sa fi spus asa ceva in visele lor. Apoi scria pe servetele si zgaraia tabliile meselor cu cuvintele: „Ochi de caine albastru”. Si pe geamurile aburite de la hoteluri, gari si toate cladirile publice, scria cu degetul: „Ochi de caine albastru”. Povesti ca odata s-a nimerit intr-o farmacie si a dat peste acelasi miros pe care-l simtea in camera ei, intr-o noapte, dupa ce ma visase. „Trebuie sa fie pe aproape”, se gandi, vazand dusumeaua curata si noua a farmaciei. Se apropie de vanzator si-i spuse: „Visez mereu un barbat care-mi spune: ochi de caine albastru”.  Vanzatorul o privise in ochi si ea spuse mai departe: „Trebuie sa-l intalnesc pe barbatul care-mi spune in vis aceste cuvinte”. Vanzatorul izbucni in ras si se misca in spatele tejghelei. Ea privea mai departe pardoseala curata si simtea mirosul. Din geanta scoase un ruj de buze cu care scrise pe pardoseala: „Ochi de caine albastru”. Vanzatorul veni langa ea si-i spuse: „D-soara, ai murdarit pardoseala”. Apoi ii dadu o carpa uda, spunand: „Acum sterge pardoseala”. Si ea povesti, stand inca langa sfesnic, ca isi petrecuse toata dupa-amiaza ingenunchiata, frecand pardoseala si spunand: Ochi de caine albastru”, pana cand lumea se stranse langa usa, zicand ca e nebuna.

Cand termina ce avu de spus, eu stateam tot in colt, pe scaun, tinandu-l in echilibru. „Ma straduiesc in fiecare zi sa-mi amintesc cuvintele cu care trebuie sa te intalnesc, i-am spus. Acum sunt sigur ca pana maine n-o sa le uit. Mereu spun asa si totusi, cand ma trezesc, mereu uit cuvintele cu care pot sa te intalnesc. Atunci spuse: „Oricum, tu le-ai nascocit inca din prima zi”. Iar eu i-am spus: „Le-am nascocit fiindca ti-am vazut ochii ca de scrum. Dar nu mi le amintesc niciodata a doua zi”. Si ea, cu pumnii stransi, langa sfesnic, trase adanc aer in piept si spuse: „De-as putea macar sa-mi amintesc in ce oras am scris cuvintele acestea”.

sufragerie-dining-corano

Dintii ei marunti stralucira in lumina flacarii. „As vrea sa te ating acum”, am spus.Ea isi ridica fata, plecata pana atunci fiindca privea lumina, iar eu am simtit ca m-a vazut, stand in colt si leganandu-ma cu scaunul.

„Nu mi-ai spus-o niciodata”, zise. „Acum vreau cu adevarat”, i-am spus. De dupa sfesnic, imi cere o tigara. Tigara imi dispare printre degete. Uitasem ca fumam. Ea spuse: „Nu stiu de ce nu-mi pot aminti unde am scris cuvintele”. Iar eu i-am zis: „Cum nici eu nu stiu de ce nu mi le voi putea aminti maine”. Iar ea spuse trista: „Nu. Cateodata cred ca si asta e tot un vis”.

M-am ridicat in picioare si m-am dus spre sfesnic. I-am intins tigara. Ea o strivi in gura si se apropie de flacara, inainte ca eu sa apuc sa aprind chibritul. „Intr-un oras din lume trebuie sa stea scris pe toate zidurile cuvintele acestea: ochi de caine albastru”, am spus. „Daca maine mi-as aminti, as putea sa te caut”. Ea isi ridica din nou capul si acum avea tigara aprinsa intre buze. „Ochi de caine albastru”, suspina ea, cu tigara atarnandu-i spre barbie si cu un ochi inchis pe jumatate. Trase apoi fumul in piept, cu tigara intre degete, spuse: „Acum e altceva, incep sa ma incalzesc !”  Spuse acestea cu glasul cald, sfios, de parca n-ar fi vorbit de fapt, ci ar fi scris cuvintele pe o hartie si ar fi apropiat hartia de flacara pe cand eu citeam.

„Acum e mai bine”, am spus. Uneori mi-e teama sa te vad astfel, tremurand langa sfesnic”.

Ne vedeam de cativa ani. Uneori, cand eram impreuna, cineva de afara scapa pe jos o ligurita si ne trezeam. Cu incetul ajunseseram sa intelegem ca prietenia noastra era subordonata lucrurilor si evenimentelor celor mai simple. Intalnirile noastre sfarseau mereu asa, incepand cu visul acela indepartat in care ridicam scaunul pe picioarele din spate si ma aflam fata in fata cu o necunoscuta cu ochii cenusii. In visul acela am intrebat-o pentru prima oara: „Cine esti ?”  Si ea mi-a raspuns: „Nu-mi amintesc”. I-am spus atunci: „Dar cred ca ne-am vazut inainte”. Si ea zise nepasatoare: „Cred ca odata te-am visat, am visat chiar camera asta”. Iar eu i-am spus: „Asa-i, incep sa-mi aduc aminte”. Si ea mai spuse: „Ce curios !  Precis ca ne-am mai intalnit in alte vise”.

yasmin-brunet-evandro-soldati-57478

Trase de doua ori din tigara. Eu stateam tot in picioare in fata sfesnicului si deodata am ramas cu ochii la ea. Am privit-o  din cap pana in picioare si era inca aramie; dar nu mai parea de metal dur si rece, ci de arama moale, galbena, supla. „As vrea sa te ating”, i-am spus inca o data. Iar ea raspunse: „Ai strica totul”. Eu am adaugat: „Acum nu mai conteaza. Ar fi de ajuns sa intoarcem perna pe partea cealalta ca sa ne intalnim din nou”. Si i-am intins mana pe deasupra sfesnicului. Ea nu se clinti. „Ai strica totul”, spuse iar, mai inainte ca eu sa apuc sa o ating. „Daca te intorci dincolo de sfesnic, poate ne-am trezi speriati, in cine stie ce parte a lumii”. Eu am insistat insa: „Nu mai conteaza”. Si ea spuse: „Daca am intoarce perna, ne-am intalni din nou.Dar tu, cand ai sa te trezesti, vei fi uitat totul”. Am facut cativa pasi spre ungher. Ea ramase in urma, incalzindu-si mainile la flacara. N-am apucat sa ajung la scaun, cand am auzit-o spunand in spatele meu: „Cand ma trezesc la miezul noptii, ma rasucesc in pat de pe o parte pe alta, cu marginile pernei arzandu-mi genunchii si repetand pana in zori :”Ochi de caine albastru”.

Am ramas cu fata la perete. „Se face ziua, am spus fara s-o privesc. Cand a batut de doua eram treaz si de atunci a trecut mult”. M-am indreptat spre usa. Cand pusesem deja mana pe clanta, i-am auzit vocea egala, neschimbata: „Nu deschide usa”, spuse. „Coridorul e plin de vise intortochiate”. Iar eu i-am zis: „Cum de stii ?” Mi-a raspuns: „Pentru ca acum o clipa am fost acolo si a trebuit sa ma intorc cand m-am pomenit dormind pe partea inimii”. Tineam usa intredeschisa. Am mai miscat-o putin si o adiere rece si gingasa imi aduse un miros reavan de pamant vegetal, de camp umed. Ea vorbi din nou. M-am intors deschizand inca putin usa, ale carei balamale nu faceau nici un zgomot si i-am spus: „Cred ca nu-i pe aici. Simt miros de camp”. Iar ea, oarecum indepartata, imi zise: „Stiu asta mai bine ca tine. Dar acolo afara e o femeie care viseaza campul”. Isi incrucisa bratele peste flacara. Vorbi mai departe: „Este femeia aceea care si-a dorit totdeauna o casa la tara si n-a putut niciodata sa plece din oras”. Imi aminteam ca femeia imi aparuse intr-un vis anterior, dar stiam, stand asa cu usa intredeschisa, ca intr-o jumatate de ora trebuia sa cobor la gustarea de dimineata. I-am spus: „In orice caz, trebuie sa ies de aici ca sa ma trezesc”.

Afara, vantul falfai din aripi o clipa, apoi se domoli, si se auzi respiratia unei femei dormind, care tocmai se intoarse pe partea cealalta, in pat. Vantul de pe camp se opri de tot. Nu se mai simtea nici un miros. „Maine am sa te recunosc, am zis. Am sa te recunosc cand am sa vad pe strada o femeie care scrie pe ziduri: „Ochi de caine albastru”. Iar ea, cu un zambet trist, un zambet cu care deja se incredinta imposibilului, necuprinsului, spuse: „Totusi, ziua n-ai sa-ti aduci aminte de nimic”. Si puse din nou mainile pe sfesnic, cu chipul adumbrit de o negura amara: ” Esti singurul om care, cand se trezeste, nu-si mai aminteste nimic din ce a visat”.

(Adaptare dupa Gabriel Garcia Marquez, Ochi de caine albastru)

Acel zid, acea mimoza

yellow_mimosa_flowers

Pe prietenele mele le-a facut sa rada faptul ca MIguel m-a parasit: l-a apucat dorul de duca si-a plecat sa colinde lumea. Mi-a spus ca se va intoarce, inca mi se mai spune, insa oamenii in timp ce spun aceasta se gandesc ca n-am sa-l mai vad niciodata.

Asta cred si eu. Asta pentru ca Miguel… din prima clipa a vrut sa facem dragoste, iar pe mine nu prea ma tragea cheful la asa ceva. Eu voiam doar sa stam de vorba. Insa eu sunt o fata buna, n-am putut sa-l refuz. Imi spunea ca, daca nu-l lasam s-o faca, ar fi luat-o pe cai gresite.

Intr-o buna zi poate ca are sa se intoarca, dar de se va intoarce nu-l voi mai vrea eu. Nici de-ar fi poleit cu aur.

Prietenele mele ar vrea sa stie de ce sunt vesela cand sunt racita. Sa le ia dracu’ ! Se intreaba de ce cant atata cand tusesc ca un magar si nasul imi curge ca un robinet.

Nu le-am spus niciodata cat de mult imi plac soldatii si ca atunci cand ii vad sunt moarta dupa ei. Cand ii vad cu bocancii si vestoanele acelea parca ma strange la inima…

soldati 1

Umbla cu paturile pe ei si trebuie sa faca instructie pe caldura cu ele pe ei. Sunt insa unii care cand isi pun boneta asa, putin intr-o parte… Cand merg cate trei si se plimba si intra in vorba cu fetele care trec, caci ii apuca dorul, sunt ca niste ierburi fara pamant. Soldatii care sunt de la tara nu mai pot de dor ! Ii apuca dorul de mama, de traiul lor, de mancarea de acasa. Li se face dor de fetele care merg la fantana si de viata din sat.

Veneau toti trei, iar eu eram intr-o rochie trandafirie si cu o esarfa micuta legata de gat, de aceeasi culoare, facuta dintr-o bucata care mi-a mai ramas. Mai aveam si o agrafa de sidef cu fundita cu care imi prindeam parul. Toti trei s-au oprit in fata mea, iar unul, cu fata ca o luna, m-a intrebat daca aveam un bilet de tramvai si daca voiam sa i-l dau. I-am spus ca nu aveam, iar celalalt soldat a spus ca nu-i bai chiar daca e vechi. Amandoi se uitau unul la altul si radeau, dar cel care statea putin mai in spate nu scotea o vorba.

Cei doi care voiau bilet m-au intrebat cum ma cheama, iar eu le-am spus imediat, n-aveam motive sa-l ascund.

mimoza 1

Le-am spus: Crizantema, si ei au spus ca eram o floare de toamna si ca nu le venea sa creada ca, atat de tanara, eram o floare de toamna. Soldatul care tacuse pana atunci le-a spus camarazilor sai, gata, sa mergem, iar ei i-au spus, stai putin, Crizantema ne va povesti ce face in zilele de lucru si, cand deja ma obisnuisem cu ei, au plecat razand, iar cel care tacuse, dupa un timp s-a apropiat de mine; i-a lasat pe tovarasii sai si mi-a spus ca i-ar face mare placere sa ma vada in alta zi pentru ca semanam cu o fata de la el din sat, pe care o chema Zambila…  Apoi m-a intrebat: in ce zi ? Iar eu i-am spus: vineri, inspre seara.

Atunci cand stapanii au plecat la Taragona la nepotul lor si mi-au lasat casa in grija si s-o astept pe doamna Carlota care trebuia sa soseasca de la Valencia…

I-am spus unde lucram si sa-si noteze, dar n-a vrut fiindca spunea ca are memorie buna, si vineri m-a asteptat in strada, iar eu nu puteam sa-mi explic acel sentiment ciudat ce ma cuprindea, insa imi spuneam ca daca voia sa ma vada insemna ca ii era dor. Am adus doua chifle cu cate o felie de carne fripta la mijloc si, dupa ce ne-am plimbat o vreme l-am intrebat daca ii era foame, am scos chiflele si i-am dat una si, ca sa mancam ne-am sprijinit cu spatele de zidul unei gradini peste care ieseau in afara crengi de copaci si ramuri de trandafiri.

yasmin-brunet-evandro-soldati-57478

Eu mancam cu pofta, el insa nu. Manca cate putin si, uitandu-ma la el, mi-a trecut pofta.

Se numea Angel, un nume care mi-a placut intotdeauna. In ziua aceea aproape ca nu ne-am spus nimic. Ne-am cunoscut insa mai bine. Pe cand ne intorceam, un grup de copii ne tot strigau: o sa faca nunta, o sa faca nunta. Unul mai micut a aruncat in noi cu un bulgare de pamant, iar Angel a alergat dupa el, caci copilul o si luase la goana. L-a prins de urechi si l-a tras doar putin si usor, asa, ca sa-l sperie, si i-a spus c-o sa-l bage la arest si pe urma o sa-l puna sa curete cartofi la bucatarie.

Nimic altceva in prima zi.

In cea de-a doua zi ne-am plimbat iarasi pe strada aceea si ne-am oprit sa vorbim, sprijinindu-ne de acelasi zid de pe care cazusera bucati mari de tencuiala. In fata, pe cealalta parte se afla un numar de casute cu portita de grilaj si cu fereastra cu zabrele de-o parte si alta.

soldati-russi

Intr-o zi, pe cand stateam pe jos langa zid si cerul era de acel albastru de noapte, care inca nu ascunde lucrurile, s-au aprins deodata felinarele si am observat ca tufa de langa noi era o mimoza. Incepuse sa infloreasca si tot timpul cat a avut flori a fost deosebit de frumoasa: era o mimoza din cele bune, cu frunze putine, cenusie cu multe bobite si fiecare ramura parea un norisor galben.

Exista si unele care au frunza lunga asemeni unei rame si care au mai multa frunza decat floare.

In lumina felinarelor, ramurile mimozei parca ieseau din cer…

Obisnuiam sa mancam inainte de a se aprinde felinarele, iar eu veneam intotdeauna cu doua chifle cu putina carne fripta in ele si, in timp ce el manca incet, mie imi venea sa-l sarut pe alunita de pe gat. Intr-o seara mi-a fost frig pentru ca imi puneam o bluza de matase de culoarea perlei ca sa arat bine si, cand am ajuns acasa, capul ma durea ingrozitor iar ochii imi lacrimau.

мимоза 4

A doua zi m-am dus la farmacie; ma trimisese stapana deoarece spunea ca-i mai mult decat o simpla raceala, ca era posibil sa fi facut gripa.

Farmacistul avea ochii foarte limpezi, o nuanta apropiata de cenusiu. Sunt sigura ca avea ochi de sarpe, desi nu vazusem ochi de sarpe niciodata.Mi-a zis ca aveam o raceala de primavara. I-am spus ca statusem vreo doua ore intr-o bluza subire de matase, sub o mimoza. Iar el mi-a zis ca, din cauza polenului, sa nu mai stau niciodata sub o mimoza. Intr-o seara, pe cand stateam langa zid cu Angel, la coltul din apropiere am zarit un cap. Nu era o vedenie si nu era un cap retezat, nu. Era capul unui tanar.

Noaptea, cand ma gandeam la capul acela care ne privea pana cand a observat ca-l vazusem, mi s-a parut ca-l cunosteam si mai ca as fi putut jura ca era unul din soldatii care il insoteau pe Angel cand l-am intalnit prima data si care imi ceruse un bilet de tramvai. I-am spus lui Angel, iar el mi-a spus ca e imposibil pentru ca terminasera deja serviciul si plecasera amandoi la tara.

mimoza 7

A fost ultima data cand l-am mai vazut pe Angel.

M-am dus de multe ori la zid sa-l astept si pana la urma am renuntat sa mai merg, insa cateodata sufeream cumplit, gandidu-ma ca poate el era acolo…

N-a indraznit sa ma sarute niciodata. Ma lua numai de mana si mi-o tinea asa o vreme, sub mimoza. Odata, dupa ce am mancat, m-a privit atat de lung incat l-am intrebat de ce se uita asa, iar el a ridicat din umeri de parca ar fi vrut sa spuna: de parca as putea sti !

I-am dat o bucata din chifla mea si el m-a privit iarasi indelung…  Raceala ma tinea de parca nu voia sa mai treaca niciodata; cateodata parea ca m-a lasat, dar ma apuca iarasi.

Mai tarziu, cand mergeam la farmacie, fie si numai pentru acid boric, farmacistul  – se stia: feriti-va de mimoza…  Chiar si acum, cand sunt racita, ma simt de parca as fi acolo, langa acel zid…

Miguel, bineinteles, m-a facut sa mai uit de povestea asta si m-am logodit cu el pentru ca o fata la locul ei trebuie sa se marite. Totusi, uneori, in timp ce eram langa MIguel, ii strangeam mana pentru ca mi se parea ca era a lui Angel.

Iar atunci cand prietenele mele li se pare ca traiesc doar cu gandul la Miguel, care a plecat in lume, eu ma gandesc de fapt la Angel, care a disparut ca o naluca.

mimoza 6

De suferit, nu sufar; nu. In timp ce ma gandesc la el, il simt langa mine. Doar un lucru ma intristeaza… faptul ca la farmacie s-a schimbat vanzatorul. Si, daca cer o cutie de aspirina, vanzatorul nou, care nu ma cunoaste, zice: poftiti, doua pesete si jumatate. Si taca-taca, casa de marcat. Atunci plec, aproape ca o masina si, inainte de a deschide usa, raman un moment locului – nu prea stiu bine de ce. De parca mi-ar lipsi ceva…

(Adaptare dupa MERCE RODOREDA, Acel zid, acea mimoza)

ALICE NEBUNA

ALICE NEBUNA 1

Incendiile.

Nu le mai putea indura.

Alice bajbai dupa usa camerei. Usa era intreaga, solida. Prin flacari, simti raceala metalica a clantei… Dincolo, prin norii de fum, zari scara-fantoma. In timp ce cobora, Alice incerca din rasputeri sa-si convinga simturile ca treptele nu se vor prabusi sub greutatea ei.

Alice nebuna.

Trecu printre focurile ce ardeau linistit, fara graba, cobori treptele ireale ce duceau spre parter, spre pamantul solid. Cand ajunse, evita cu grija sa priveasca flacarile rosii care nu dogoreau.

O fantoma o saluta in treacat… era Mos Willis, un spectru transparent in fata perdelei de flacari. Alice clipi, ii dadu buna dimineata si trecu pe langa el. Era spre amiaza. Masinile goneau in viteza, nepasatoare, ignorand incendiile, carcasele altor masini care ardeau, gramezile de moloz.

Imobilul se prabusi, un torent de caramizi negre cazand de-a valma  – un infern peste verdele copacilor-fantoma. Mos Willis fu aruncat prin aer, cu trupul in flacari, si cazu zvarcolindu-se, transformandu-se intr-un morman de carne carbonizata, si muri, ca de obicei. Alice nu mai plangea de multa vreme  – abia daca tresari.

Isi continua drumul prin molozul lipsit de consistenta, fara sa ia in seama grozaviile ce se petreceau in jurul ei, si se strecura printre fantomele grabite ce treceau impasibile pe langa ea.

Cafeneaua Kingsley era intreaga, la locul ei, sau cel putin mai intreaga decat restul cladirilor. Un loc unde Alice se simtea cat de cat in siguranta, un refugiu pentru dupa-amiaza. Deschise usa, si auzi sunetul unui clopotel disparut. Clientii fantomatici ai cafenelei isi ridicara privirile spre ea, o privira lung, vorbira soptit.

Alice nebuna.

Susotelile clientilor-fantoma o stighereau. Se strecura intr-un separeu din colt, evitandu-le prezenta si privirile iscoditoare. In separeu nu se mai vedeau decat urmele incendiilor.

RAZBOI, titrau titlurile ziarelor etalate langa tejghea. Se simti cuprinsa de un fior de spaima, apoi isi ridica privirea spre chipul spectral al lui Sam Kingsley.

– O cafea, spuse Alice. Si un hamburger.

Mereu la fel. Nu mai era in stare sa mai si altceva…  Alice nebuna.

ALICE NEBUNA 2

Totusi, datorita bolii putea trai. De la externarea din spital, in fiecare luna ii sosea un cec. Trebuia sa se prezinte saptamanal la sanatoriu, la medicii care incepusera si ei sa-si piarda consistenta trupeasca, ca toata lumea. In jur, cladirea ardea. Nori de fum umpleau salile albastre, aseptice. Cu o saptamana in urma, un pacient o luase la goana, arzand…

Sunetul limpede si clar al portelanului. Sam ii puse cafeaua pe masuta, apoi sosi cu hamburgerul. Alice se apleca peste masuta si incepu sa manance. Un hamburger transparent pe o farfurie sparta, o cana crapata, neagra din cauza focului, cu toarta transparenta. Manca. Era destul de infometata ca sa treaca peste ororile care devenisera o obisnuinta. Nici macar scenele cele cele mai ingrozitoare nu mai reuseau s-o impresioneze: le vazuse de atatea ori !…  Cand treceau spectrele,nu mai plangea. Vorbea cu fantomele, le atingea, consuma mancarea care reusea totusi sa-i potoleasca foamea.

Purta acelasi palton negru, prea larg, aceeasi camasa albastra si aceeasi pantaloni gri, uzati, deoarece erau singurele ei haine care inca nu-si pierdusera consistenta. Le spala si le usca in timpul noptii, iar dimineata le imbraca.

Medicilor nu le spunea nimic despre toate acestea, vremea petrecuta prin spitale o invatasera sa se fereasca de sinceritati si confidente. Stia ce trebuie sa spuna. Le zambea medicilor-fantoma, le completa supusa formularele printre ruinele spitalului ce ardea mocnit. Un cadavru carbonizat zacea intins pe jos in sala de asteptare. Alice nici macar nu tresarise, se multumise sa-i surada doctorului.

Ii administrau medicamente. Acestea o impiedicau sa viseze, o faceau sa poata ignora urletul sirenelor, zgomotele pasilor innebuniti  – noaptea, in camera ei. Reusea astfel sa doarma in patul-fantoma, aflat sus,deasupra ruinelor, in pofida zgomotului incendiilor si a glasurilor care urlau. Se plangea doar de cosmaruri sau de insomnie, si atunci ii administrau mai multe pilule rosii.

RAZBOI, titrau ziarele.

Cana vibra si zanganea pe farfurioara. O ridica si inghiti ultima bucata din hamburger, apoi bau cafeaua ramasa. Incerca sa nu mai priveasca prin fereastra sparta carcasele de metal, contorsionate, care ardeau in strada.

Clinchetul difuz al clopotelului disparut. Un om deschide usa si se aseaza la tejghea.

Un om intreg, consistent, netransparent. Il privi surprinsa, zapacita. Inima incepu sa i se zbata in piept.

alice nebuna 4

Omul ceru o cafea, cobori sa cumpere un ziar si se intoarse la loc. Alice nu-l vedea decat din spate. Era imbracat intr-o geaca maro, uzata, iar parul saten ii curgea pe umeri.

Omul bau cafeaua, arunca pe tejghea o moneda si lasa ziarul pe tejghea, cu titlurile de pe prima pagina in jos.

Un chip tanar, un om in carne si oase printre fantome. Indiferent, omul trecu printre ele si porni spre usa. Alice sari brusc de la locul ei. O lua la goana, imbrancind spectrele, sfidand incendiile. O avalansa de moloz se pravali peste ea. Cu toate ca nu simtise nimic, scoase un tipat si isi continua alergarea.

De jur imprejur, fantomele o privira nedumerite. Omul se intoarse si el. Alice il ajunse intr-o clipa, apoi statu descumpanita in fata lui, vazand ca o privea asemeni celorlalti: prelung, stupid…

– Ce e ? intreba omul.

Alice il  privi neputincioasa…  nu, nici el n-o vedea altfel decat ceilalti. Nu reusi sa-i raspunda. Omul ii intoarse spatele, iritat, si pleca. Alice incepu sa paseasca in urma lui. Lacrimile ii cergeau siroi pe obraz. Fantomele o priveau nedumerite. Barbatul  observa ca-l urmareste si grabi pasul, printre daramaturi si incendii.

Un zid se prabusi cu zgomot si Alice nu reusi  sa-si inabuse tipatul.

Omul se intoarse brusc. Pe chipul sau se citea uimirea si furia.

– Ce este ? o intreba el. Ce-i cu tine ?

– Te rog, implora ea.

Barbatul privi un timp fantomele care  se holbau  la ei, apoi pornira impreuna mai departe.  Alice, incalcandu-si toate principiile, se prinse de bratul lui… isi urmara drumul lipiti unul de altul.

RAZBOI, urlau ziarele.

– Nu sunt nebuna, ii spuse Alice.

Era o minciuna, dupa cum stiau toti locuitorii orasului.

– Razboiul e de vina, spuse el dintr-odata.

O cuprinse de dupa umeri si pornira impreuna spre parc, in cealalta parte a orasului. Frunzele verzi se leganau deasupra trunchiurilor negre ale copacilor.

Mersera o vreme in tacere pe malul lacului si pentru prima data dupa multa vreme Alice simti ca traieste, ca se afla in prezenta unei finite intregi, reale.

Cumparara pop-corn si, stand pe iarba de la marginea apei, aruncara floricele de porumb lebedelor-fantoma.ALICE NEBUNA 3

Cateva spectre de trecatori se plimbau pe alei, doar cat sa dea aparenta de viata iluzorie.

– Ii vezi ? izbuti intr-un sfarsit Alice sa intrebe. Vezi ce palizi si cenusii sunt?

El nu pricepu sensul cuvintelor ei, nu intelese nimic si se multumi sa ridice din umeri.

– Cinam undeva ? intreba el.

Alice se asteptase sa-l auda spunand aceasta, reusi doar sa schiteze un zambet palid, deznadajduit. Stia ce-i va cere in schimb, dar dorea si ea acest lucru, si de aceea ii fu sila de ea insasi, sila si teama ca o va parasi deseara, sau, poate, maine. Nu stia cum ar putea face sa-l impiedice s-o paraseasca, stia doar ca el va pleca in momentul in care va realiza ca nu e intreaga la minte.

Nici chiar parintii ei nu putusera s-o suporte. La sanatoriu nu venisera s-o vada decat la inceput, apoi doar in vacante, si la urma deloc.

Alice nebuna.

Fantezii, fantasme – stabilisera medicii. Nu e periculoasa.

Sedative.

Pastilele rosii !

Se opri brusc. Incendiile se stinsesera.

Printre ruinele grotesti, se ridicau cladiri-fantoma. Printre gramezile de moloz se miscau naluci abia distinse.

Alice isi roti privirea. Se putea trai si printre ruine, daca nu mai erau incendiile.

Apoi isi musca buzele si inchise ochii: chipul barbatului incepuse sa… Cand ii deschise iarasi,vazu acelasi lucru: o transparenta subita, de parca sangele ar fi incetat brusc sa-i mai curga prin vene. Alice fu cuprinsa de un fior rece si incepu sa tremure.

-Ce e ? Ce s-a intamplat ? o striga barbatul.

Nu era in stare, nu putea sa-i spuna. Cu o smucitura se smulse din bratele lui lua la goana printre ruine.

Caramizile unui zid instabil se prabusira intr-un torent de nor gros, si praful acoperi totul.

Statu o vreme locului, cu bratele atarnand in gol. Apoi isi sterse praful si funinginea de pe obraz, se intoarse si porni mai departe, cu pasi marunti, pasind prin mijlocul strazilor moarte.

NATURA SECVENTIALA

Pe cer se adunau nori grei de ploaie. Dupa cateva clipe incepu sa ploua. Isi vazu linistita de drum, privind la picaturile de ploaie care cadeau pe asfaltul desfundat si pe care inca nu reusea sa le simta. Se plimba o vreme pe malul lacului mort, printre copacii carbonizati. In ruinele unui restaurant gasi un sirag de diamante si-si facu un colier.

Dimineata, cand un om al strazii o alunga de langa provizia de alimente, zambi. Omul arata ca o stafie si Alice, razand din locul unde se urcase si unde el nu indraznea sa se catere, ii spuse cum arata.

Seara, se intoarse la ascunzatoare si-si facu culcus printre ruinele care nu mai ascundeau nici un pericol si nici un cosmar, cu colierul ei de diamante si de zile viitoare ce aveau sa fie toate ca azi.

Iar fantomele disparusera cu desavarsire: erau de domeniul trecutului.

( Adaptare dupa  C. J.  Cherryh, Casandra)