OCHI DE CAINE ALBASTRU

In acel moment m-a privit. Aveam impresia ca ma privea pentru prima oara. Apoi, cand s-a intors ocolind sfesnicul, in spatele meu, simtindu-i privirea alunecoasa si grea, am inteles ca eu eram cel ce o privea pentru prima oara. Mi-am aprins o tigara si am tras in piept fumul aspru si tare, inainte de a face sa se invarteasca scaunul, tinandu-l in echilibru pe unul din picioarele dinapoi. Intr-o clipa am vazut-o acolo, in acelasi fel cum statuse in toate noptile, dreapta langa sfesnic, privindu-ma. Timp de cateva minute n-am facut altceva decat sa ne privim. Ma uitam la ea cum statea pe scaun, tinandu-l in echilibru pe unul din picioarele din spate. Ea, stand teapana, cu o mana lunga si intinsa spre sfesnic, fixandu-ma cu privirea.

Ii priveam pleoapele luminate la fel ca in fiecare noapte. Mi-am amintit atunci de cuvintele dintotdeauna si i le-am spus: „Ochi de caine albastru”. Ea mi-a raspuns, fara sa-si ia mana de pe sfesnic. „Asa, deci. Nu mai putem uita niciodata”. Apoi iesi din cercul de lumina, suspinand: „Ochi de caine albastru. Am scris peste tot cuvintele acestea”.

Am zarit-o indepartandu-se catre masuta de toaleta, apoi aparand in oglinda rotunda, privindu-ma acum, la capatul unui du-te vino al luminii. Am vazut-o privindu-ma la nesfarsit, cu ochii ei mari de cenusa aprinsa, in timp ce-si deschidea pudriera incrustata cu sidef trandafiriu. Am observat-o cum isi pudra nasul. Cand termina, inchise pudriera, se scula iarasi in picioare si merse din nou spre sfesnic, spunand: „Mi-e teama ca nu cumva cineva sa viseze camera aceasta si sa-mi rascoleasca lucrurile”, si intinse deasupra flacarii aceeasi mana lunga si tematoare pe care si-a incalzit-o inainte de a se aseza la oglinda. Apoi spuse: „Nu ti-e frig ?” , iar eu i-am spus: „Uneori”.

Ea a mai zis: „Trebuie sa-ti fie frig acum”. Atunci am inteles de ce nu puteam sa stau singur pe scaun. Frigul imi dadea certitudinea singuratatii mele. „Acum mi-e frig, am spus. Si e ciudat, caci noaptea e blanda. Poate mi s-a rasucit cearsaful”. Ea nu spuse nimic. Se duse inca o data spre oglinda, iar eu m-am invartit inca o data cu scaunul ca sa stau cu spatele la ea. Stiam ce face, fara s-o vad. Stiam ca statea din nou in fata oglinzii, vazandu-mi spatele, care ajunsese pana in fundul oglinzii .si ii intalnea privirea, mai inainte ca mana ei sa aiba timp sa schiteze vreo miscare, pana la buzele pe care si le rujase.

sfesnic-cristal-4-brate-1-500x500

Vedeam inainte peretele alb si neted, care parea o alta oglinda oarba, unde n-o vedeam, doar mi-o imaginam unde ar fi stat daca in locul peretelui ar fi fost o oglinda. „Te vad”, i-am spus. Si am vazut pe perete de parca ea si-ar fi ridicat ochii si m-ar fi putut vedea stand pe scaun cu spatele la ea, in fundul oglinzii, cu fata intoarsa spre perete. Apoi am vazut-o coborandu-si pleoapele, inca o data, si ramanand cu ochii atintiti lin spre bluza ei, fara o vorba. I-am spus iarasi: „Te vad”, si ea isi desprinse ochii de pe bluza. „E cu neputinta”, spuse. Eu am intrebat-o de ce. Iar ea, cu ochii plecati din nou spre bluza:, spuse: „Fiindca stai cu fata la perete”. Atunci m-am invartit cu scaunul. Aveam tigara in gura. Cand am ajuns in fata oglinzii, ea era tot langa sfesnic. Acum isi tinea mainile deschise deasupra flacarii, ca doua aripi desfacute, parjolindu-se, iar chipul ii era umbrit de propriile degete.

„Cred c-o sa racesc, spuse.Pesemne ca orasul acesta e inghetat”. Isi intoarse chipul in profil si pielea-i de arama arsa se intuneca surprinzator. „Fa ceva sa nu racesti”, am spus eu. Iar eaincepu sa se debrace, dandu-si jos mai intai bluza, apoi tot ce mai avea pe ea. I-am spus: „Sa ma intorc la perete”. Ea zise: „Nu. Ai sa ma vezi acum, asa cum m-ai vazut cand erai cu spatele”.

Abia termina de vorbit ca se si afla goala, cu flacara parjolindu-i-se pe pielea aramie. „Am tot vrut mereu sa te vad asa, de parca ai fi de metal…” am spus eu. „Uneori cred ca sunt de metal”, zise ea. Urma o clipa de tacere. Pozitia mainilor ei deasupra flacarii se schimba putin. I-am spus: „Cateodata, in alte vise, am crezut ca nu esti altceva decat o statuie de bronz de prin vreun colt de muzeu. Poate de asta ti-e frig.” Iar ea spuse: „Uneori, cand dorm pe partea inimii, simt cum trupul se goleste si pielea mi se face ca o foita de metal. Atunci, cand sangele imi palpita inauntru, simt de parca cineva mi-ar bate cu degetele in pantece si-mi aud sunetul de arama in pat.”

Eu i-am spus: „Mi-ar fi placut sa te aud”. Iar ea spuse: „Daca o sa ne intalnim vreodata, pune-ti urechea in dreptul coastelor mele, cand dorm pe partea stanga, si ai sa ma auzi sunand. Intotdeauna mi-am dorit s-o faci”.

masuta de toaleta

Apoi am auzit-o suspinand adanc. Si mai spuse ca ani in sir nu facuse decat aceasta. Viata ei era menita sa ma intalneasca in realitate, cu ajutorul acestor cuvinte de recunoastere: „Ochi de caine albastru”. Iar pe strada le spunea cu voce tare, caci acesta era un mod de a vorbi singurei fiinte de pe lume care ar fi putut sa le inteleaga. „Eu sunt cea care iti apare in vis noapte de noapte si iti spune aceste cuvinte: ochi de chaine albastru”.

Mai adauga ca se ducea prin restaurante si le zicea chelnerilor, inainte de a da comanda: „Ochi de caine albastru”.  Insa chelnerii ii faceau doar o plecaciune respectoasa, fara sa-si aminteasca sa fi spus asa ceva in visele lor. Apoi scria pe servetele si zgaraia tabliile meselor cu cuvintele: „Ochi de caine albastru”. Si pe geamurile aburite de la hoteluri, gari si toate cladirile publice, scria cu degetul: „Ochi de caine albastru”. Povesti ca odata s-a nimerit intr-o farmacie si a dat peste acelasi miros pe care-l simtea in camera ei, intr-o noapte, dupa ce ma visase. „Trebuie sa fie pe aproape”, se gandi, vazand dusumeaua curata si noua a farmaciei. Se apropie de vanzator si-i spuse: „Visez mereu un barbat care-mi spune: ochi de caine albastru”.  Vanzatorul o privise in ochi si ea spuse mai departe: „Trebuie sa-l intalnesc pe barbatul care-mi spune in vis aceste cuvinte”. Vanzatorul izbucni in ras si se misca in spatele tejghelei. Ea privea mai departe pardoseala curata si simtea mirosul. Din geanta scoase un ruj de buze cu care scrise pe pardoseala: „Ochi de caine albastru”. Vanzatorul veni langa ea si-i spuse: „D-soara, ai murdarit pardoseala”. Apoi ii dadu o carpa uda, spunand: „Acum sterge pardoseala”. Si ea povesti, stand inca langa sfesnic, ca isi petrecuse toata dupa-amiaza ingenunchiata, frecand pardoseala si spunand: Ochi de caine albastru”, pana cand lumea se stranse langa usa, zicand ca e nebuna.

Cand termina ce avu de spus, eu stateam tot in colt, pe scaun, tinandu-l in echilibru. „Ma straduiesc in fiecare zi sa-mi amintesc cuvintele cu care trebuie sa te intalnesc, i-am spus. Acum sunt sigur ca pana maine n-o sa le uit. Mereu spun asa si totusi, cand ma trezesc, mereu uit cuvintele cu care pot sa te intalnesc. Atunci spuse: „Oricum, tu le-ai nascocit inca din prima zi”. Iar eu i-am spus: „Le-am nascocit fiindca ti-am vazut ochii ca de scrum. Dar nu mi le amintesc niciodata a doua zi”. Si ea, cu pumnii stransi, langa sfesnic, trase adanc aer in piept si spuse: „De-as putea macar sa-mi amintesc in ce oras am scris cuvintele acestea”.

sufragerie-dining-corano

Dintii ei marunti stralucira in lumina flacarii. „As vrea sa te ating acum”, am spus.Ea isi ridica fata, plecata pana atunci fiindca privea lumina, iar eu am simtit ca m-a vazut, stand in colt si leganandu-ma cu scaunul.

„Nu mi-ai spus-o niciodata”, zise. „Acum vreau cu adevarat”, i-am spus. De dupa sfesnic, imi cere o tigara. Tigara imi dispare printre degete. Uitasem ca fumam. Ea spuse: „Nu stiu de ce nu-mi pot aminti unde am scris cuvintele”. Iar eu i-am zis: „Cum nici eu nu stiu de ce nu mi le voi putea aminti maine”. Iar ea spuse trista: „Nu. Cateodata cred ca si asta e tot un vis”.

M-am ridicat in picioare si m-am dus spre sfesnic. I-am intins tigara. Ea o strivi in gura si se apropie de flacara, inainte ca eu sa apuc sa aprind chibritul. „Intr-un oras din lume trebuie sa stea scris pe toate zidurile cuvintele acestea: ochi de caine albastru”, am spus. „Daca maine mi-as aminti, as putea sa te caut”. Ea isi ridica din nou capul si acum avea tigara aprinsa intre buze. „Ochi de caine albastru”, suspina ea, cu tigara atarnandu-i spre barbie si cu un ochi inchis pe jumatate. Trase apoi fumul in piept, cu tigara intre degete, spuse: „Acum e altceva, incep sa ma incalzesc !”  Spuse acestea cu glasul cald, sfios, de parca n-ar fi vorbit de fapt, ci ar fi scris cuvintele pe o hartie si ar fi apropiat hartia de flacara pe cand eu citeam.

„Acum e mai bine”, am spus. Uneori mi-e teama sa te vad astfel, tremurand langa sfesnic”.

Ne vedeam de cativa ani. Uneori, cand eram impreuna, cineva de afara scapa pe jos o ligurita si ne trezeam. Cu incetul ajunseseram sa intelegem ca prietenia noastra era subordonata lucrurilor si evenimentelor celor mai simple. Intalnirile noastre sfarseau mereu asa, incepand cu visul acela indepartat in care ridicam scaunul pe picioarele din spate si ma aflam fata in fata cu o necunoscuta cu ochii cenusii. In visul acela am intrebat-o pentru prima oara: „Cine esti ?”  Si ea mi-a raspuns: „Nu-mi amintesc”. I-am spus atunci: „Dar cred ca ne-am vazut inainte”. Si ea zise nepasatoare: „Cred ca odata te-am visat, am visat chiar camera asta”. Iar eu i-am spus: „Asa-i, incep sa-mi aduc aminte”. Si ea mai spuse: „Ce curios !  Precis ca ne-am mai intalnit in alte vise”.

yasmin-brunet-evandro-soldati-57478

Trase de doua ori din tigara. Eu stateam tot in picioare in fata sfesnicului si deodata am ramas cu ochii la ea. Am privit-o  din cap pana in picioare si era inca aramie; dar nu mai parea de metal dur si rece, ci de arama moale, galbena, supla. „As vrea sa te ating”, i-am spus inca o data. Iar ea raspunse: „Ai strica totul”. Eu am adaugat: „Acum nu mai conteaza. Ar fi de ajuns sa intoarcem perna pe partea cealalta ca sa ne intalnim din nou”. Si i-am intins mana pe deasupra sfesnicului. Ea nu se clinti. „Ai strica totul”, spuse iar, mai inainte ca eu sa apuc sa o ating. „Daca te intorci dincolo de sfesnic, poate ne-am trezi speriati, in cine stie ce parte a lumii”. Eu am insistat insa: „Nu mai conteaza”. Si ea spuse: „Daca am intoarce perna, ne-am intalni din nou.Dar tu, cand ai sa te trezesti, vei fi uitat totul”. Am facut cativa pasi spre ungher. Ea ramase in urma, incalzindu-si mainile la flacara. N-am apucat sa ajung la scaun, cand am auzit-o spunand in spatele meu: „Cand ma trezesc la miezul noptii, ma rasucesc in pat de pe o parte pe alta, cu marginile pernei arzandu-mi genunchii si repetand pana in zori :”Ochi de caine albastru”.

Am ramas cu fata la perete. „Se face ziua, am spus fara s-o privesc. Cand a batut de doua eram treaz si de atunci a trecut mult”. M-am indreptat spre usa. Cand pusesem deja mana pe clanta, i-am auzit vocea egala, neschimbata: „Nu deschide usa”, spuse. „Coridorul e plin de vise intortochiate”. Iar eu i-am zis: „Cum de stii ?” Mi-a raspuns: „Pentru ca acum o clipa am fost acolo si a trebuit sa ma intorc cand m-am pomenit dormind pe partea inimii”. Tineam usa intredeschisa. Am mai miscat-o putin si o adiere rece si gingasa imi aduse un miros reavan de pamant vegetal, de camp umed. Ea vorbi din nou. M-am intors deschizand inca putin usa, ale carei balamale nu faceau nici un zgomot si i-am spus: „Cred ca nu-i pe aici. Simt miros de camp”. Iar ea, oarecum indepartata, imi zise: „Stiu asta mai bine ca tine. Dar acolo afara e o femeie care viseaza campul”. Isi incrucisa bratele peste flacara. Vorbi mai departe: „Este femeia aceea care si-a dorit totdeauna o casa la tara si n-a putut niciodata sa plece din oras”. Imi aminteam ca femeia imi aparuse intr-un vis anterior, dar stiam, stand asa cu usa intredeschisa, ca intr-o jumatate de ora trebuia sa cobor la gustarea de dimineata. I-am spus: „In orice caz, trebuie sa ies de aici ca sa ma trezesc”.

Afara, vantul falfai din aripi o clipa, apoi se domoli, si se auzi respiratia unei femei dormind, care tocmai se intoarse pe partea cealalta, in pat. Vantul de pe camp se opri de tot. Nu se mai simtea nici un miros. „Maine am sa te recunosc, am zis. Am sa te recunosc cand am sa vad pe strada o femeie care scrie pe ziduri: „Ochi de caine albastru”. Iar ea, cu un zambet trist, un zambet cu care deja se incredinta imposibilului, necuprinsului, spuse: „Totusi, ziua n-ai sa-ti aduci aminte de nimic”. Si puse din nou mainile pe sfesnic, cu chipul adumbrit de o negura amara: ” Esti singurul om care, cand se trezeste, nu-si mai aminteste nimic din ce a visat”.

(Adaptare dupa Gabriel Garcia Marquez, Ochi de caine albastru)

Anunțuri

Raspune la comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s