MEANDRE

portul_tomis

Ingeri, cu aripi grele si priviri complice, impodobesc clopotnitele. Unul dintre ei priveste lung o femeie aranjandu-si sub un portal jartiera, un altul, jocurile de apa ca un falfait de porumbel. Bisericile danseaza in valurile marii. „In minutul douazeci si cinci Atlas conduce cu doi la unu echipa Vivantine. Collani paseaza lui Miral, Miral lui Jacobsen, mingea la Farinato in tricou deschis, sut al lui Locatelli, Locatelli lui Panificio, lovitura de la douazeci si cinci de metri, multimea urla…”

Jourdan il priveste pe tanarul care, strangand parca inciudat tranzistorul, se aseaza alaturi, pe treptele podului. Unsprazecele de la Atlas ar putea sa-i tradeze increderea ? Loviturile ratate nu au nici o importanta. Sunt primite sub un cer lucind in irizari palide, asemenea unui pai de orez, printre case atat de pitoresti, care-si etaleaza, aidoma unor femei in vesminte stralucitoare asteptand linistite intoarcerea fiului risipitor, farmecele vetuste.

Soarele coboara in prag, cu degetul ridicat. Canalele ii poarta razele-i binefacatoare, o suita de miniaturi ale imaginii sale, coji de fructe, sticle fara vreun mesaj. Cam asa ar trebui sa arate si moartea, niste resturi de fotografii vechi, descifrarea superficiala a unui puzzle, in acorduri abbia ghicite, inventate de lumina ce trece catre umbra.

„Minutul treizeci si doi, scorul este acelasi. Raimondi paseaza Perlei Negre, Tobal lui Fortunio, care dribleaza, cade, se redreseaza, controleaza balonul, il fenteaza pe Basile, se afla la douzeci si cinci de metri si tage, vai, ghinion, in bara !”

Exasperat, Jourdan se ridica, indepartandu-se. Tihna revine odata cu casele, la fel de intelepte ca niste carti randuite pe un raft, o data cu apa ce parca s-ar intreba care este rostul ei pe aceste meleaguri, cu o barca in care doarme cineva rapus de bautura. Venetia se deplaseaza domol in palpairi de crepuscul. In departare, sirena unui vapor tine in loc, pentru o clipa, bolta cereasca.

„Mingea la Farlini, pasa lui Tobal, Tobal se retrage de-a lungul tusei, viteza ametitoare, centreaza impotriva oricarei asteptari. Ranconi reia pe stanga, sut… gooool ! Iata egalarea, moartea suprematiei lui Atlas ! Multimea este in delir, se imbratiseaza cu totii…”

Beti Pirana, vermutul campionilor ! Fluierul arbitrului. Doi porumbei se dragostesc in tricornul lui Goldoni. Baiete, serveste-l pe domnul cu greieri de mare. Este felul preferat al iubitei sale. Adu si salata rosie, aia ce seamana cu un buchet de lalele. Jeanne l-a convins s-o guste, pentru prima oara, aici, in acest restaurant. Iar el n-a gasit nimic mai bun pentru a-i multumi, decat s-o ia de nevasta. Asa-i omul ! Fara sa se gandeasca. O perpetua daruire de sine. Oare era chiar o crima sa ma risipesc facand curte si altor femei ?  Nici pomeneala, cand Jeanne inseamna totul pentru mine. Jourdan inghite cu pofta. O, de s-ar duce naibii toate: greieri si salata, cu Jeanne cu tot ! Si dimineata aceea cand n-o asteptam, dormind in bratele alteia. Era clar ca nu puteam sa-i deschid.

Venetia

Geamurile restaurantului sunt facute din cioburi de sticla in nuante de verde si roz. Greierii au un gust de franghie si de masline. Viata infloreste in mine, ma simt plin de pasari pe copacul sangelui meu, si iata, pe fereastra se naste cea mai puternica imagine a vietii: printre casele ce-si casca ochiurile negre, patrunde, sub pantecul neted al cerului, in inima dorintei, lent si sigur, un vapor tacut, mai inalt decat toate bisericile, incarcat cu vin si cu migdale. Oras al strafundurilor.

Jourdan se pregateste de plecare. Tipat de goarna, panzele se umfla. Asadar, directia Jeanne. Ca sa ne intoarcem la cineva, nu trebuie sa-l fi parasit mai intai. Indepartare elastica. Degeaba semeni, Jeanne, cu marea intre stanci, pe mine nu ma sperii. De ce vartejuri si bulboane ?  Tu stii ca pentru mine, femeile sunt ca un baston pe care-l iei la plimbare sau ramane pur si simplu agatat in cuier. Aici am venit singur, nu ma crezi ? Ca sa ma regasesc si ca sa te recastig. Poti intelege oare ? Chiar in locurile in care ne-am nascut unul pentru celalalt.

„Signore, signori, iata a doua parte a intalnirii dintre Atlas si Vivantine. Senzationala, putin spus. Primul minut. Fachini pare singur pe teren. Plonjon incredibil. Colosi intercepteaza. Frumoasa  reluare a lui Nepote. Nepote lui Anconese. Ranconi rateaza…”

Pe chei, un pescarus nedumerit printre porumbei. Nu mai pot ramane in acest oras echivoc in care singuraticul este hartuit. Nu vreau sa mai stau cu coatele rezemate de parapetul unui pod, si cineva sa ma intrebe daca-mi plac aceste locuri, cand am sosit, si de ce sunt singur. Nu mai vreau ca un anticar indragostit de secolul al XVII-lea – acest leu si aceasta grinda sunt din secolul al XVII-lea – sa ma tarasca dupa el pe stradute din ce in ce mai stramte si sa ma intrebe daca stiu ca blazarea din ochii mei este din secolul al XVII-lea. Dar de ce sa-l alung ?  Si el este singur. Mi-ar placea, Domnule, sa intru in aceasta biserica, si in cealalta, si in urmatoarele, dar sunt asteptat. Sunt prezent in gandurile Jeannei. Si la urma-urmei, ati devenit agasant. Chiar vreti sa ma vedeti despuiat ? Imediat ! PECATO ! Nu ma tem nici de Dumnezeu si nici de diavol. Am pierdut iubirea. Va pot arata tot ceea ce doriti in spatele acestui stalp, ba da, chiar daca exista lumanari si pocale roz in care arde ulei sfant. Anticarului i se face frica si ma paraseste. pare sa nu fi cunoscut binele niciodata. Raman singur langa o fecioara de Bellini. peisajul din spatele arcadelor este scaldat intr-o lumina laptoasa. Pruncul este un copil din flori, mancacios si plin de gropite. Mai tarziu, dupa secole, va vinde ziare in port si prin piete. Va fi tatal unui copil rotofei ca si el, a carui mama este o americanca dornica de aventura, curioasa sa cunoasca dedesubturile orasului.

anticariat

Chelnerii din restaurant nu-i prea dau atentie acestui francez, satul pana peste cap de greieri de mare. Ei ii urmaresc pe Tobat, Campo, nepote, care forfotesc, de data aceasta pe ecran. O voce de la bucatarie tipa furioasa ce mult a crezut in geniul acestui unsprezece Divin. Dar cei unsprezece derbedei au dovedit ca nu sunt nici jucatori, nici ingeri, ci unsprezece cretini. In semn de dispret total, rupe in bucatele, deasupra cuptorului, biletele de pariuri. La doua mese mai incolo, o americanca cineaza sub crenguta de vâsc, legata cu panglica rosie, ramasa de la Anul Nou; niste frunzulite stralucind foarte verzi de sub invelisul lor de ciolofan. Sunteti inca foarte frumoasa, Doamna. Decat sa ma lasati singur… Desigur, numai daca nu va deceptionez. Sunteti exact femeia potrivita pentru Venetia. Cincizeci de ani. Turban verde. Perle. Privirea baroca, asemenea unei pietre starnind in caderea ei multimi de valurele. Dar ce, nu sunteti singura ? Baiete, o cunosti pe aceasta doamna care suade acestui domn cu par rosu si aer bovin ? Aceasta doamna este Florence, Domnule. Nu indrazneste sa iasa in orasul ei natal cu barbatul care o intretine, dar de care ii este rusine. Vin aici in fiecare an, inaintea puhoiului turistic de Pasti. Pot sa va spun cu certitudine, acest barbat este un natarau din Wisconsin. Multumesc. N-aveti pentru ce, e o informatie de doi bani.

Un alt vapor intra in oras. Caramizile si marmura se indeparteaza, se dizolva in lumina zbarcita.

„Finanza degajeaza. Saloni reia cu capul. Farinata lui Papadossala. Ranconi. Perla Neagra. Nuuu !!! Atlas marcheaza. Gol inscris de Nepote. Ai, ai, ai, formidabil, fantastic, nemaipomenit !”

Oare Jeanne va sti vreodata cat de mult am iubit-o ? Jeanne, Jourdan, nu suna grozav, prea seamana cu inflexiunile seci ale glasului ei. Domnul mai doreste ceva ? Tineti cu Vivantine ? Nu, ma gandesc la Jeanne si o asez alaturi de nataraul din Wisconsin. Ea, care nu poarta nici o bijuterie, iat-o astfel atat de schimbata. Bratarile florentine scot un clinchet, acelasi cu zornaitul banutilor in cutia saracilor, la iesirea de la slujba pentru copiii morti, cand, miscat pana-n strafunduri, n-ai cum sa nu dai de pomana. O bratara cu clopotei, alta cu doisprezece mamuti, a treia cu ardei din corali, o alta din argint, gravata cu arcuri de triumf, catedrale si maini ale Sortii, apoi un ceas cu lant, un inel cu capac, unde, in locul otravii, se ascunde o suvita din parul smuls de florentina de la fiecare amant. Ultimul, aici de faţă, a vrut sa stie semnificatia acestor fire de par. Nimic, raspunde femeia, nimic decat parul copilariei. sunteti niste copii mari. Daca ati sti cat de mult semanati cu totii ! Ia uita-te, cu ce crezi ca se ocupa acest tanar care ne priveste ?

– Afaceri.

– Bob, nu te-am intrebat daca lucreaza sau nu in textile.

– Lucreaza-n textile ?

– Bob draga, n-ar trebui sa-ti pun niciodata intrebari. Acest tanar calatoreste pentru ca sufera. E stupid, intelegi ?

– E stupid, inteleg. Vrei sa-i spun sa nu te mai priveasca ?

– Nu pe mine ma priveste, ci pe Ea, asa cum va arata peste foarte mult timp. Imi dai mana, te rog ?

– E greu sa mananci asemenea specialitati, dar cu o singura mana.

meandre_venetia

Jourdan constata ca la Venetia, necazurile din dragoste sunt la fel de obisnuite precum calatoriile de nunta. Trebuie ca Jeanne sa se fi plimbat prin padure, astazi, ca si altadata, acolo, pe valea inverzita a Oisei. Nimic n-ar putea-o smulge programului obisnuit. Vapoare trec si prind contur sub ochii mei, dar prin fata ochilor Jeannei trec copaci de-abia inmuguriti, inca negri si golasi. Jeanne, daca ti-as da un cutit, ai mai putea incerca sa ne incrustezi in coaja lor numele ? Sa-ti spun drept, am uitat sa adaug un lant ca un spic de aur, deasupra cotului florentinei,  si o verigheta foarte crestina. Cred ca acum ti-am spus totul despre ea. N-o s-o mai astept ca sa se ridice, cu riscul de a nu-i mai putea admira lanturile de la glezna, nici picaturi de aur, ca bobul de orez, impletite cu migala.

„In minutul douzeci si noua, Capodossi marcheaza un al treilea gol le la un’spe metri. Mingea la Farinato, Farinato – Tobal. Perla Neagra e un adevarat miracol…”

Baiete, socoteala te rog. Nu mai pot. O sa ma asez pe malul apei. Numai clipocitul valurilor mai poate sterge… la naiba, chiar si acest marinar de pe vasul militar sa-i urmareasca pe  Finanza, Ranconni, Nepote si mingea lor ? Ce fac, stransi roata ? Ce striga seful lor ? A pariat pe Atlas si, fara pic de rusine, zboara ca scos din minti.

„Vivantine la balon. Cinci la trei. Atlas este sub orice asteptari, e sfarsitul, ruina, decadenta ! Praful !”

Bucuria amara a iubirii deceptionate ! Trebuie deci sa merg pe jos. Singurul azil este tot o biserica. Biserica e buna la orice. Prima care-ti iese-n cale. Jourdan se opreste-n prag. O sa intalneasca un paracliser suporter al Vivantinei sau al lui Atlas ? Dar nu e nimeni. Fericirea miroase a marmura sfarmata intre degete, putin a sulf cu o picatura de smirna, a scrum de pipa si a flori inexistente ce se fac simtite. Printre cele doua draperii ale portalului, trase neglijent, ziua patrunde ca o spada. Afara e lupta crancena. Un gol dupa altul. Inauntru, Jourdan se regaseste in eternitate. Din oul de porumbel care s-a sfarmat la picioarele portalului si pe care era cat pe ce sa alunece, la intrare, nu va iesi, desigur, nici o pasare, dar va ramane tâlcul exemplar al unei fabule. Viata se opreste pe treptele bisericii. O sirena strapunge  din nou linistea. Va fi ultimul apel al acestei zile. Un vapor plin de necunoscuti. Jourdan se aseaza in locul cel mai intunecos. O panza de Tintoretto dezbraca de petale un trandafir in mijlocul noptii. Langa lumanari, un Christ tremura ca o fecioara in bataia vantului. Jourdan are sufletul prea religios ca sa poata accepta sacrilegiul pe calesa se desavarseasca: Si daca Christos s-ar numi Rosita ?

557724_457355_fata_in_cimitir

Apoi, tarziu, mergand spre cimitirul cu flori acvatice, Jourdan surprinse in atelierul unui sculptor de morminte in marmura, in spatele unor coloane, intr-un colt indepartat, o tanara blonda cu ochelari negri, care batea la masina; insa nu indrazni sa intre, de teama ca ea sa nu fie moarte insasi, care ascunde intotdeauna atatea viclesuguri in scaul ei, si care poarta atatea chipuri frumoase, dar fara priviri. Pe ultimul pod, cerul si orizontul nu mai erau decat o panza palida, in spatele careia se zareau cativa tarusi negri. Chiparosi, focuri din luea de dincolo ! In acest loc mor pictorii. mormintele lor se opresc sub cateva gramezi de caramida. Nu ajung pana la malul prin care apa se infiltreaza si unde pescarusul incearca in zadar sa-si lase urmele.

Jourdan facu cale intoarsa si se trezi in faţa unui copac. „Iubita mea, am zarit un copac aidoma unei sculpturi pline de pasari nemaivazute; m-am intors la hotel pe un canal al carui nume il voi cauta maine. Daca e frumos, asa o sa-l botezam pe primul nostru fiu, sigur ca vom avea unul. Am intalnit acolo, in mijlocul unui palat, o tanara care picta in picioare o panza uriasa. Numai alb si albastru, desi injurul ei nu erau decat sange uscat si apa neagra. Am vrut sa ma apropii si s-o felicit, dar m-am ratacit printre trepte. Ma aflam din nou in faţa unei biserici. Era atat de bine. Imagineaza-ti o afumatorie pentru cadavre ! Dumnezeu si-a pus sagalic tricornul. Şotiile pe care si le ofera sunt uneori de nemarturisit. Cand am iesit, m-am pomenit incojurat de strainii care-si arborau sub burtile proieminente, aparatele de fotografiat nichelate. Un batran arata cu varful bastonului catre o fatada sustinuta de uriasi:

– Antica, antica, repeta el.

Eu nu mai vedeam decat noaptea care mirosea a friptura si a vermut. Dughene pline de sticle semanau cu vapoare in sarbatoare.

Jourdan intra in una din ele. Se vindeau lumanari si orun uscat. Ceru niste vin.

„Amintim ca astazi a avut loc sfarsitul lui Atlas. Surpriza totala in lumea pariurilor si se astepta un beneficiu de douzeci de milioane pentru miza de o suta. Ranconni, Farinato, stralucitorul Capodanelli !”

Jourdan privea dalele pietei pe care treceau un caine cu botnita, o femeie, doua femei, un grup de femei, o tanara, un marinar din marina militara, alte femei. Ma intorc, Jeanne, ma intorc la tine. Sunt destul de pedepsit. Se simtea coplesit si, ca sa nu mai vada aceste trenuri care plecau din el, trenuri de mare viteza, bau mult, pana cand vocile betivanilor din jur ajunsesera la el ca dintr-un taram indepartat. Sufletul lui era ca un vitraliu tintuit pe piloni de plumb, intre sine si aburi. Soneria telefonului sparse tacerea: altadata, ieri, maine, cine este acolo, unde sunteti ? Crezu pentru o clipa ca este pentru el, dar in prag il astepta numai noaptea, in adancuri, dincolo de marmura si apa.

 

 

Anunțuri

Raspune la comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s