Suflul mortii

Unele vesti sunt atat de neasteptate incat pe moment ramai perplex si ti se pare ca nu iti mai poti reveni din uimire decat revurgand la una din expresiile cele mai fruste sau la una din frazele cele mai uzitate.

Spre exemplu, atunci cand tanarul Calvetti, secretarul prietenului meu Bernabo, mi-a anuntat moartea subita a tatalui lui Massari, la care Bernabo si cu mine luaseram masa putin inainte, m-am pomenit spunand:

— Vai, ce e viata ! E de ajuns un suflu ca sa o spulbere !… si mi-am apropiat degetul mare de aratator sufland asupre lor, ca si cum i-as fi dat drumul sa zboare unui fulg pe care il tineam intre acele doua degete.

La suflul acela l-am vazut pe tanarul Calvetti intunecandu-se la fata, frangandu-se apoi de mijloc si ducandu-si o mana la piept, ca atunci cand simti inauntru, si nu stii unde, un rau nedefinit; insa nu i-am dat atentie, parandu-mi-se absurd sa admit ca indispozitia aceea ar fi putut avea vreo legatura cu fraza stupida pe care o pronuntasem si cu gestul ridicol prin care  – socotind ca nu era de ajuns –  dorisem, de asemenea, s-o intovarasesc; m-am gandit la vreun junghi ori la vreo intepatura pe care o simtise, poate, la ficat sau la rinichi ori prin intestine, trecatoare si oricum lipsita de gravitate.

Numai ca, inainte de a se insera, m-am pomenit in casa cu Bernabo, de-a dreptul consternat:

— Stii c-a murit Calvetti ?

— A murit ?!

— Subit, azi dupa-masa.

— Dar dupa-amiaza era aici, la mine ! Stai putin, cat putea sa fie ceasul ? Sa tot fi fost trei.

— Iar la trei si jumatate a murit !

— Jumatate de ora mai tarziu ?

— Jumatate de ora mai tarziu.

L-am privit chioras, de parca, prin confirmarea aceea, urmarea sa stabileasca o legatura  (dar care ?) intre vizita la mine si moartea neasteptata a sarmanului tanar.Am simtit cum ma cuprinde furia, fapt care m-a facut sa resping neintarziat legatura aceea, fie ea chiar intamplatoare, ca pe banuiala unei remuscari pe care mi-as fi putut-o reprosa; si sa-i gasesc mortii aceleia o pricina straina de vizita. I-am vorbit lui Bernabo despre indispozitia subita pe care tanarul o acuzase cand inca mai era la mine.

— Ce spui ? O indispozitie ?

— Ce e viata ! E de ajuns un suflu ca s-o spulbere !

Iata,  repetam mecanic fraza, in vreme ce, pe neasteptate, degetul mare si aratatorul mainii mele drepte se apropiasera singure, iar mana, mana mise ridica acum de la sine – nu era inchipuire – pana in dreptul buzelor. Jur ca am procedat astfel nu atat din dorinta constienta de a avea o confirmare a banuielii, cat, mai curand, spre a ma amuza eu insumi de o gluma pe care numai asa, intr-ascuns, pentru a nu parea ridicol, o puteam face: pomenindu-ma cu acele doua degete in dreptul gurii, am suflat asupra lor, usor de tot…

Bernabo avea chipul ravasit din pricina mortii acelui tanar secretar al sau de care era foarte legat. De multe ori, dupa ce alergase sau doar grabise putin pasul  – corpolent cum era, rosu in obraji si aproape fara gat -, ma trezeam cu el dinainte gafaind si tinandu-s cu mana de piept spre a-si potoli inima si a-si trage sufletul. Acum, vazand facand acelasi gest si auzindu-l spunand ca simtea ca se sufoca si ca mintea si vederea ii erau parca invaluite intr-o bezna ciudata, ce trebuia oare sa cred, pentru Dumnezeu ?

Pe moment, desi cu totul pierit si tulburat, m-am repezit sa-i vin in ajutor bietului prieten prabusit pe spate intr-un fotoliu, horcaind. Insa m-am pomenit respins cu furie; atunci n-am inteles chiar nimic; m-am simtit ca paralizat, prada unei apatii pline de uimire, privindu-l cum se zbate pe fotoliul acela de catifea rosie, care mi s-a parut tot numai sange; cum se zbate, nu ca un om, ci asemenea unui animal ranit, respirand greu si facandu-se tot mai vanat, aproape negru. Incerca sa se sprijine cu un picior pe covor, poate spre a se ridica singur, insa efortul acela il extenua; ca intr-un cosmar, vedeam covorul alunecand sub el, strangandu-se gramada.

Pe celalalt picior, indoit pe bratul fotoliului, pantalonul ridicat lasa se vada jartiera de matase de culoare verde-pal cu dungulite roz. Va rog sa-mi intelegeti atitudinea: toata tulburarea mea se spulberase parca, risipindu-se in tot locul, astfel incat putuse sa-mi dispara cu usurinta din minte, convertindu-se  – daca-mi roteam ochii – fie in lehamitea pe care-o incercam dintotdeauna fata de tablourile mele urate de pe pereti, fie chiar in curiozitatea care imi retinea privirea  – poftim ! – asupra culorii si dungulitelor jartierei aceleia.

Deodata mi-am revenit, inspaimantat de a-mi fi putut pierde mintile pana-ntr-atat, intr-un asemenea moment, si-am tipat la servitorul meu sa zboare si sa opreasca o trasura in fata portii, iar apoi sa ma ajute sa transport muribundul pana la un spital sau acasa.

Am preferat acasa, pentru ca era mai aproape. Nu locuia singur; statea impreuna cu o sora mai mare, nu stiu daca vaduva ori fata batrana, insuportabila din pricina rigorii exagerate cu care ii purta de grija. Inspaimantata, saracuta, cu mainile in aer:

— O, Doamne, ce s-a intamplat ? Cum s-a intamplat ? Si nu voia sa se dea la o parte  – sa turbezi ! –  pana nu va fi aflat de la mine ce se intamplase, numai de la mine si chiar in clipa aceea, cand eu eram la capatul puterilor dupa toate scarile pe care le urcasem de-a-ndaratelea, cu povara uriasa a acelui corp lesinat pe brate.

— Patul ! Patul !

Parca nu mai stia nici ea unde era patul, la care mi se parea ca nu mai ajungeam. lasandu-l jos, horcaind (dar horcaiam si eu), m-am rezemat cu spatele, sfarsit, de un perete si, daca nu se grabeau sa ma aseze pe un scaun, as fi cazut gramada pe podea. Cu capul atarnand intr-o parte, am reusit totusi sa-i spun servitorului:

— Un doctor ! Un doctor !

Insa m-am intristat pe data la gandul ca ramaneam singur cu sora, care, mai mult ca sigur, avea sa ma asalteze cu alte intrebari. M-a salvat tacerea care s-a asternut brusc in coltul dinspre pat, cand horcaitul nu s-a mai auzit. O clipa s-a parut ca intreaga lume pastra tacere pentru bietul Bernabo ramas acolo, pe patul acela, surd si nemiscat. imediat insa s-au auzit vaietele surorii. Eram distrus. Cum sa-mi inchipui  – nu zic sa cred – ca o asemenea enormitate era posibila ?

Gandurile mi se invalmaseau in cap. Iar in tulburarea care ma cuprinsese mi se parea atat de straniu ca nefericita aceea il striga acum pe fratele ei – mort fiind, trup teapan care nu mai ingaduia diminutive – pur si simplu Giulietto; nu Giulio, cum ii spusese intotdeauna ! Giulietto ! La un moment dat am sarit in picioare, ingrozit. Cadavrul, simtindu-se parca jignit de acel Giulietto ! Giulietto ! raspunsese printr-o bolboroseala oribila a stomacului. De data aceasta a fost randul meu s-o tin pe sora, care ar fi cazut pe spate, lesinatade groaza; a lesinat insa in bratele mele; si atunci  – prins cum eram intr sora lesinata si cadavrul acela din pat, fara sa  stiu ce sa mai fac si ce sa mai cred  – m-am simtit tarat de un vartej de nebunie si-am inceput s-o zgaltai pe nefericita aceea, ca sa termine cu lesinul ei care era de acum prea mult. Atata ca, venindu-si in fire, ea n-a vrut sa mai creada ca frate-sau murise.

— Ati auzit ? N-are cum sa fie mort ! Nu poate fi mort !

A trebuit sa vina doctorul sa i-o confirme si s-o asigure ca bolboroseala aceea nu fusese nimic, ceva gaze ori nu-stiu-ce altceva, pe care toti mortii obisnuiesc sa le produca. Atunci ea, care era gingasa si tinea la acest lucru, a facut o mutra chinuita, punandu-si mainile la ochi, de parca doctorul iispusese ca, la randul ei, moarta, ar fi facut acelasi lucru.

Doctorul cu pricina era unul din tinerii aceia plesuvi care isi poarta aproape cu o demnitate orgolioasa chelia lor precoce incojurata de o padure de carlionti negri, care, disparuti nu se stie de ce din crestet, se ingramadesc apoi jur imprejurul testei. Cu ochii lui de smalt, inzestrati cu niste lentile puternice, de miop, inalt, mai curand gras insa vanjos, doua smocuri mici de par taiate sub nasul mic, buze groase, rosii si asa de bine conturate incat pareau pictate, el privea cu o atare mila dispretuitoare la ignoranta acelei surori nefericite si vorbea despre moarte cu atata dezinvoltura  – de parca, avand de-a face permanent cu ea, nici una din ipostazele sale nu putea sa-i para dubioasa ori necunoscuta – incat, pana la urma, nu mi-am putut retine un ranjet batjocoritor.

Inca in timp ce el vorbea, m-am zarit intamplator in oglinda dulapului, surprinzandu-mi o privire piezisa si rece care imediat mi s-a furisat inapoi in ochi, tarandu-se asemeni unui sarpe. Iar degetul mare si aratatorul dreptei mele se apasau, se presau atat de tare unul pe altul, incat parca nu mi le mai simteam din pricina durerii puternice provocate de apasarea reciproca.

Cand, la ranjetul acela al meu, doctorul s-a intors, m-am indreptat hotarat spre el si  – cu gura exprimand inca batjocura pe chipul de o paloare cadaverica  – i-am suierat:

— Poftim, si i-am aratat degetele, uite-asa ! Dumneavoastra care stiti atatea despre viata si despre moarte: suflati aici si vedeti daca reusiti sa ma ucideti !

S-a tras inapoi sa se uite mai bine la mine, socotind ca avea de-a face cu un nebun. Insa eu l-am infruntat din nou:

— E de ajuns un suflu, credeti-ma ! un suflu e de ajuns !

L-am lasat pe el si-am apucat-o de mana pe sora:

— Suflati dumneavoastra ! Uite asa ! si i-am dus mana la gura. Apropiati doua degete si suflati peste ele !

Sarmana, tremura toata, cu ochii holbati, ingrozita; in vreme ce doctorul, fara sa se mai gandeasca la faptul ca alaturi, pe pat, se afla un mort, radea in hohote, inveselit.

— Eu n-am sa mai incerc si cu voi; mi-ajunge unul, doi cu Calvetti, pe ziua de azi ! Insa trebuie sa fug de-aici, sa fug imediat, sa fug de-aici !

Si am fugit de-acolo, intr-adevar ca un nebun.

Indata ce m-am aflat in strada, nebunia s-a dezlantuit. Se facuse de-acum seara, iar strada era foarte aglomerata. Toate casele se iveau brusc din intuneric in lumina felinarelor care se aprindeau, si toti oamenii se grabeau sa-si fereasca faţa de fulgerele de lumina multicolora care o asaltau din toate partile  – felinare, reflexe de vitrine, firme luminoase  – intr-o talazuire bantuita de prevestiri sumbre. Si totusi nu: uite, acolo, dimpotriva, chipul unei femei radiind de bucurie, scaldat intr-o lumina rosie; dincolo, altul, al unui copil care râde, ridicat in brate de un batran dinaintea oglinzii unui oblon de pravalie pe care se scurge un jet neintrerupt de picaturi verzui. Imi faceam loc prin multime si  – cu cele doua degete in fata gurii –  suflam, suflam asupra tuturor chipurilor acelora fugare, fara s-aleg si fara sa ma uit inapoi spre a ma incredinta ca suflarile acelea ale mele produceau intr-adevar efectul probat pana acum de doua ori.

Daca il produceau, putea oare cineva sa mi-l atribuie mie ? Nu aveam dreptul sa tin cele doua degete in fata gurii si sa suflu peste ele pur si simplu pentru ca asa aveam chef ? Cine oare putea sa creada in mod serios ca o putere atat de extraordinara si de teribila mi-ar fi venit din cele doua degete si din suflul ce-abia le atingea ? Era ridicol sa admiti un atare lucru si puteai s-o iei numai ca pe o gluma nevinovata. Glumeam, asta-i !  Si tot sufland si sufland limba mi se facuse in gura ca o scoarta; o data ajuns la capatul strazii, mereu cu buzele tuguiate, aproape ca nu mai aveam suflu. Daca ceea ce experimentasem de doua ori era adevarat, atunci, Dumnezeule ! probabil ca omorasem, asa, glumind si iar glumind, mai bine de vreo mie de persoane. Imposibil sa nu se afla a doua zi, spre groaza intregului oras, despre mortile acelea neasteptate si misterioase.

Intr-adevar s-a aflat. In dimineata urmatoare toate ziarele au fost pline cu stiri despre ele. Orasul s-a trezit in cosmarul cumplit al unei epidemii fara leac, declansata fulgerator. Noua sute saisprezece morti intr-o singura moarte. La cimitir nu mai pridideau sa-i ingroape; nu mai pridideau sa-i adune pe toti din case. Medicii constatasera simptome identice la toti cei afectati: mai intai un rau nedefinit, apoi asfixia. Din autopsia cadavrelor nici un indiciu asupra bolii care provocase moartea aproape instantanee.

Citind ziarele m-am simtit naucit, ca dupa o betie ingrozitoare: o invalmaseala de imagini confuze care ma asaltau, se loveau unele de altele, invartejindu-se inauntrul unui nor care ma invaluia ametitor; si o neliniste inexplicabila, un fior profund ce se ciocnea, se izbea inlauntrul meu de ceva care imi ramanea obscur si imobil si de care cugetul meu  – fascinat, insa infranandu-se, pe punctul de a se dezagrega –  refuza sa se apropie, il atingea si se departa imediat de el. Pur si simplu nu stiam ce voiam sa spun atunci cand, apasandu-mi fruntea cu o mana tremuranda, repetam: „Mi se pare ! Mi se pare !” Fapt este ca fraza aceea, desi atat de fara sir, m-a ajutat sa risipesc dintr-o data norul acela si  – pret de o clipa –  m-am simtit usurat, eliberat.

„Totul nu e decat o sminteala, m-am gandit, care mi-a intrat in cap din pricina gestului aceluia ridicol si pueril pe care l-am facut ieri, inainte ca dezastrul acestei epidemii cazute ca din senin peste oras sa se fi declansat. De multe ori, din astfel de coincidente pot sa ia nastere superstitiile cele mai prostesti si osesiile cele mai incredibile. De altfel, pentru a ma elibera complet, nu am decat sa astept cateva zile fara sa mai repet gestul cu pricina. Daca e molima, cum fara indoiala trebuie sa fie, acest cortegiu inspaimantator de decese are sa continue si nu va inceta la fel de brusc precum a inceput.

Zis si facut; am asteptat trei zile, cinci zile, o saptamana, doua saptamani: nici un caz nou nu a mai fost semnalat in ziare: epidemia contenise brusc.

Ei, dar nici asa, iertati-ma, nu puteam sa traiesc cu obsesia unei atare banuieli, c-as fi fost nebun; nebun de o nebunie care, marturisita, i-ar fi facut pe toti sa izbucneasca in ras; nu, nici pomeneala. Prin urmare, trebuia sa scap de o astfel de osesie cat mai curand. Dar cum ? Apucandu-ma iarasi sa suflu in degete ? Era vorba de vieti omenesti. In acelasi timp trebuia sa ma conving ca gestul meu era prin el insusi nevinovat, copilaresc, si ca, daca ceilalti mureau datorita lui, nu era vina mea. Dupa acea pauza de cinsprazece zile eram totusi dispus sa cred intr-o revenire spontana a epidemiei, intrucat, pana la urma, trebuia sa admit ca incredibil faptul ca moartea ar fi putut sa depinda de mine.

Si totusi exista ispita diabolica de a dobandi o atare certitudine (cu mult mai teribila decat banuiala c-as putea fi nebun), certitudinea de a ma sti inzestrat cu o putere atat de extraordinara: cum sa-irezisti unei asemenea ispite ?

Trebuia sa mai fac o proba, insa una rezonabila si prudenta; o proba pe cat posibil  „dreapta”. Moartea, se stie, nu e dreapta. Cea care depinde de mine (daca depindea intr-adevar) trebuia sa fie dreapta.

Cunosteam o fetita dragalasa care, tot jucandu-se cu papusile, iesind dintr-un vis pentru a intra in altul  – toate diferite intre ele: unul care o purta intr-un sat de munte si altul care o depunea pe o plaja la mare, iar apoi de la mare intr-o tara foarte indepartata, unde se aflau alti oameni care vorbeau o limba cu totul diferita de a sa  – se trezise pana la urma din toate visele acelea de fetita  – la douazeci de  ani -, chiar fetita-fetita, alaturi de unul care, abia iesit din ultimul ei vis, se preschimbase imediat (in realitate) intr-o bruta straina, intr-o namila de doi metri, prostovan, trandav si vicios;  iar in locul papusii se pomenise tinand in brate o biata faptura, despre care nu se putea spune ca era un mic monstru intrucat avea totusi o fetisoara de inger bolnav in momentele cand spasmele permanente care-i zgaltaiau intreg trupusorul nu i-o deformau si pe aceea in chip ingrozitor.

„Morbul lui… „, nu stiu, numele unui medic strain, englez sau american, Pot mi se pare, daca asa scrie (frumoasa glorie, sa-ti dai propriul nume unei boli !),  „morbul lui Pot” intr-una din formele sale cele mai grave si fara de leac. Copilul acela n-avea sa vorbeasca niciodata, niciodata n-avea sa umble si nici nu s-ar fi folosit vreodata de manutele acelea slabanoage si contorsionate de violenta durerilor atroce. Ar fi putut s-o duca asa cativa ani. Avea trei ? Poate pana la zece. Si totusi – incredibil ! – , in bratele cuiva care invatase sa-l tina bine precum namila aceea de taica-sau (cand putea si el, intr-o clipa de ragaz), sarmanul copil suradea cu un zambet atat de fericit pe fetisoara lui de inger, incat imediat – odata disparuta repulsia provocata de zvarcolirile acelea – compasiunea cea mai tandra storcea lacrimi din ochii tuturor celor care-l priveau.

Parea imposibil ca numai medicii sa nu priceapa ce anume cerea copilul prin zambetul acela. Poate insa ca pricepeau, intrucat declarasera ca, nici vorba, era unul din cazurile in fata carora naveai de ce sa sovai, daca legea ar fi ingaduit-o si ar fi existat acordul rudelor. Legea e lege: poate fi cruda, cum e adesea, insa miloasa nu, altfel n-ar mai fi lege.

Prin urmare m-am prezentat la acea mama.

Odaia in care m-a primit era cufundata in semiintuneric iar cele doua ferestre intunecate se desluseau cumva departe, in licarul vanat al ultimului crepuscul. Asezata in fotoliu la picioarele patutului, mama tinea in brate copilul zguduit de convulsii. Fara sa spun nimic, m-am aplecat asupra lui, cu degetele dinaintea gurii. La suflul meu, copilul a zambit si s-a stins…

 

Cand mama – obisnuita cu permanenta incordare spasmodica si zbuciumata a acelui trupusor – si l-a simtit dintr-o data in brate aproape destins si moale, si-a inabusit un tipat, a ridicat capul sa ma priveasca, s-a uitat la copil:

— Doamne, ce i-ai facut ?

— Nimic, ai vazut, doar un suflu…

— Dar a murit !

— Acum e fericit.

I l-am luat din brate, asezandu-l – destins si moale, cu zambetu-i de inger pe gurita palida – in patut.

— Unde-i barbatul tau ? Alaturi ? Te scap si de el. Nu mai are de ce sa te napastuiasca. Iar tu continua sa visezi mai departe, copilo ! Vezi ce patesti cand iesi din vise ?

N-a fost nevoie sa ma duc dupa sot. A aparut in prag, o namila buimaca. In exaltarea pe care mi-o provoca teribila certitudine pe care-o dobandisem, simteam insa cum crescusem peste masura, cu mult mai inalt decat el.

— Ce e viata ! Uite, e de ajuns un suflu, asa, ca sa o spulbere ! Si, suflandu-i in obraz, am parasit casa aceea, un urias in faptul serii.

*

Eu, eu eram; eu eram moartea; o aveam aici, in cele doua degete si in rasuflare; ii puteam omori pe toti. Nu trebuia oare sa ii omor acum pe toti spre a fi drept fata de cei pe care ii omorasem inainte ?  Nu-mi trebuia nimic, numai sa imi ajunga suflul !

N-as fi facut-o pentru c-as fi urat pe cineva; nu cunosteam pe nimeni. Ca moartea. Un suflu si gata. Cata omenire, inaintea acesteia care-mi trecea acum, umbra, pe dinainte, fusese spulberata ? As fi putut insa sa nimicesc intreaga omenire ?  Sa pustiesc toate casele ? toate strazile din toate orasele ? campiile si muntii si marile ? sa pustiesc intreg pamantul ? Nu era posibil. Dar atunci nu, nu trebuia sa distrug pe nimeni, absolut pe nimeni. Poate ca trebuia sa-mi tai acele doua degete. Insa, mai stii, poate ca ar fi fost suficient numai suflul !

Se cadea sa incerc ? Nu, nu; ajunge ! Simteam cum ma cutremur din crestet pana-n talpi, numai gandindu-ma. Poate ca suflul singur era de ajuns. Cum sa-i pun stavila ? Cum sa inving ispita ? O mana pe gura ? Ma puteam condamna la a sta tot timpul cu o mana pe gura ?

Tot aiurind astfel m-am pomenit trecand prin fata portii larg deschise a spitalului. In gang se aflau vreo cativa infirmieri, de garda la serviciul de prim-ajutor, care stateau de vorba cu doi politai si cu batranul portar; iar in prag, privind pe strada, sedea, imbracat in lungul halat de rigoare, cu mainile in sold, medicul acela tanar care il asistase pe bietul Bernabo pe patul mortii. Cum m-a vazut trecand m-a recunoscut  – poate din pricina gesturilor pe care le faceam in aiurarea aceea a mea – si-a izbucnit in ras. N-ar mai fi facut-o ! M-am oprit; i-am srigat:

— Sa nu ma provocati acum cu zambetul dumneavoastra prostesc ! Eu sunt ! eu sunt ! o am aici, si i-am aratat iarasi cele doua degete lipite. Ori poate numai in suflu ! Vreti sa facem o proba in fata acestor domni ?

Surprinsi si curiosi, infirmierii, cei doi politai si batranul portar venisera mai aproape. Cu zambetu-i de circumstanta pe buzele care pareau boite si fara a-si lua mainile din solduri, nemernicul de doctor nu s-a multumit de asta data numai sa o gandeasca, ci a cutezat sa-mi spuna, ridicand din umeri:

— Dar dumneata esti nebun !

— Nebun ? am replicat. Epidemia a incetat de cinsprezece zile. Vreti sa vedeti ca o starnesc din nou si, intr-o clipa, o fac sa se dezlantuie, teribila ?

— Sufland in degete ?

Hohotele care i-au urmat acestei intrebari a doctorului m-au facut sa sovai. Am simtit ca n-ar fi trebuit sa ma las cuprins de furie din pricina situatiei ridicole pe care, inevitabil, gestul acela al meu mi-o cerea de cum il faceam cunoscut.

Nimeni, in afara de mine, nu putea crede in mod serios in efectele lui cumplite.

Insa cu toate acestea furia m-a coplesit, asemenea arsurii unui fier incins pe carnea vie, simtind ridicolul acela ca pe un stigmat de batjocura pe care moartea voise sa mi-l intipareasca, acordandu-mi puterea aceea incredibila. La aceasta s-a adaugat, ca o lovitura de bici, intrebarea tanarului medic:

— Cine v-a spus ca epidemia a incetat ?

Am incremenit. Nu incetase ? Am simtit cum imi ard obrajii de rusine.

— Ziarele, am spus, nu au mai semnalat nici un caz.

— Ziarele, a replicat el, insa nu noi, aici, la spital.

— Mai sunt cazuri ?

— Trei sau patru pe zi.

— Si dumneavoastra sunteti sigur ca e vorba de aceeasi boala ?

— Desigur, domnule, absolut sigur. Aveti astfel posibilitatea sa va lamuriti asupra bolii ! Crutati-va, crutati-va suflul !

Ceilalti se pun iarasi pe râs.

— Bine, am spus atunci. Daca-i asa, eu sunt un nebun iar dumneavoastra nu va va fi frica sa mi-o dovediti. Va asumati raspunderea si pentru acesti cinci domni ?

In fata provocarii mele, tanarul medic ramase o clipa descumpanit; insa zambetul ii reveni apoi pe buze: se intoarse catre cei cinci.

— Ati priceput ? Domnul pretinde ca e de ajuns sa sufle putin in degete ca sa ne omoare pe toti. Sunteti de acord ? Eu da.

Ceilalti exclamara in cor, ranjind:

— Bineinteles, suflati, de acord, suntem gata.

Si se asezara toti sase in rand dinaintea mea, cu fetele intinse inainte. Parea o scena de teatru, in gangul acela de spital, sub felinarul rosu de la sala de prim-ajutor. Erau convinsi ca aveau de a face cu un nebun. De-acum nu mai puteam da inapoi.  „La o adica,  epidemia este de vina, nu eu, nu ?” Si, pentru a fi mai sigur, am alaturat ca de obicei cele doua degete dinaintea gurii. Cand am suflat, toti sase, unuldupa altul, se schimbara la fata; toti sase se fransera din sale; toti sase isi dusera o mana la piept, privindu-se unul pe altul in ochii impaienjeniti. Apoi unul din politai se repezi la mine, prinzandu-mi incheietura mainii ca intr-un cleste; insa imediat simti cum se sufoca, simti cum i se moaie picioarele, si cazu la pamant implorand parca ajutor.

Ceilalti -care delira, care batea aerul cu manile, care ramasese cu ochii holbati si cu gura cascata. Instinctiv, incercai sa-l retin, cu bratul liber, pe tanarul medic ce se prabusea peste mine; insa si el, asemenea lui Bernabo, ma respinse furios, pravalindu-se la pamant cu o bufnitura puternica.

Un palc de oameni, care incetul cu incetul devenea o multime, se stranse intre timp in fata portii. De-afara, curiosii impingeau, in vreme ce speriatii se trageau inapoi din prag, strivindu-i la mijloc pe cei dornici sa vada ce se intampla in acel gang. Ma intrebau pe mine, ca pe unul ce trebuia sa stie, poate intrucat chipul meu nu exprima nici curiozitatea, nici dorinta, nici spaima ce-i stapanea pe ei. Nu stiu cum aratam; in clipa aceea ma simteam ca un ratacit, atacat pe neasteptate de o haita de caini. Alta iesire nu vedeam in afara gestului meu copilaresc.

Probabil ca aveam in ochi o expresie de groaza si, in acelasi timp, de mila fata de cei sase cazuti si toti cei care ma inconjurau; poate chiar zambeam spunandu-le unuia si altuia sa-mi faca loc:

— E de ajuns un suflu… asa… asa…

In vreme ce, de jos, tanarul medic, capatanos pana la sfarsit, striga zvarcolindu-se:

— Epidemia ! Epidemia !

Toata lumea a luat-o la fuga; un timp m-am vazut in mijlocul multimii aceleia care fugea inspaimantata in toate partile, mergand, eu singur, la pas, insa asemenea unui betiv ce vorbea singur, potolit si caznit; pana m-am pomenit, nu stiu cum, dinaintea unei oglinzi de pravalie, contnuand sa-mi tin cele doua degete in dreptul gurii, gata sa suflu  „asa… asa…” poate spre a da o dovada de caracterul inofensiv al gestului aceluia, aratand ca, iata, il probam si asupra mea, in singurul mod care-mi era posibil. M-am zarit numai pret de o clipa in oglinda aceea, cu niste ochi pe care eu insumi nu mai stiam cum sa mi-i privesc, asa, infundati in orbite cum erau pe chipul ca de mort; apoi – de parca m-ar fi sorbit vidul ori as fi fost cuprins de ameteala – nu m-am mai vazut; am atins oglinda, era aici, in fata mea, o vedeam, insa eu nu eram acolo; m-am pipait: capul, pieptul, bratele; imi simteam trupul sub maini, insa nu mi-l mai vedeam, nici macar mainile cu care-l atingeam; totusi nu eram orb; vedeam totul: strada, oamenii, casele, oglinda; iata, o atingeam din nou, ma apropiam sa ma caut in ea; nu ma mai aflam acolo, nu exista nici macar mana care simtea totusi sub degete raceala sticlei.

Ma cuprinse o dorinta nestavilita de a intra in oglinda aceea in cautarea imaginii mele spulberate, disparute; si cand stateam asa in fata geamului, un ins, iesind din pravalie, se ciocni de mine si imediat ilvazui sarind inapoi, inspaimantat si cu gura deschisa pentru un tipat de groaza care nu-i iesea din gatlej: se ciocnise de cineva care ar fi trebuit sa fie acolo si nu era, nu se vedea nimeni; am simtit atunci in mine, mai mult decat orice, dorinta de a dovedi ca existam; paraca-am vorbit in van; i-am suflat in fata:  „Epidemia !” si cu un pumn in piept l-am doborat.

Intre timp, strada – ravasita de cei care fugisera mai adineauri si care acuma se intorceau cu niste chipuri de posedati, asmutindu-i cu siguranta pe toti in cautarea mea – se umplea de lumea ce navalea din toate partile, ravarsandu-se asemenea unui fum dens de osebite chipuri care ma sufoca, pierzandu-se parca in aiurarea unui vis ingrozitor; dar chiar srivit in multimea aceea, puteam sa merg, sa-mi croiesc drum sufland asupra degetelor mele invizibile.

— Epidemia !  Epidemia !

 

Nu mai eram eu; in sfarsit, acum pricepeam acest lucru; eram epidemia, iar vietile omenesti pe care un suflu le spulbera erau cu toatele doar umbre, nimic altceva decat umbre.

Cat a durat cosmarul acela ? Toata noaptea si parte din ziua urmatoare am trudit sa ies din gloata, iar o data eliberat din menghina caselor orasului aceluia ingrozitor; m-am simtit la randu-mi aer din aerul campiei. Totul era scaldat in lumina aurie a soarelui; nu aveam trup, nu aveam umbra; verdele era atat de proaspat si de intens incat parea rasarit chiar atunci din nevoia mea imperioasa de a ma racori, si era intr-atata al meu incat ma simteam palpitandcu fiece fir de iarba ce tremura la atingerea unei insecte care venea sa se aseze pe el; incercam sa zbor cu zborul diafan, impasibil, a doi fluturi albi indragostiti; iar, ca si cum de data asta era intr-adevar o gluma, iata, un suflu si gata: aripile desprinse ale fluturilor acelora cadeau usoare prin aer ca niste bucatele de hartie.

Mai incolo, pe o baca strajuita de leandri, sedea o tinerica imbracata intr-o rochie de voal albastru, cu o palarie uriasa de pai impodobita cu trandafirasi; isi misca pleoapele; se gandea, zambind cu un zambet care imi amintea parca o faptura din tineretea mea; poate, intr-adevar, nu era altceva decat o faptura ramasa acolo din viata, singura de-acum pe pamant.

Un suflu si gata ! Adanc miscat de atata gingasie, ramaneam acolo, nevazut, cu mainile parca legate si retinandu-mi rasuflarea, admirand-o de departe; iar privirea mea era aerul insusi care o mangaia fara ca ea sa simta atinsa de el.